Categorie: accident auto

Traffic accident. Death of the injured person. Conditions for awarding rebound damages 

Abstract 

According to art.1.391 paragraph (2) sentence I Civil Code „the court may also award compensation to the ascendants, descendants, brothers, sisters and husband for the pain caused by the death of the victim”. 

The legal provision establishes by law the possibility of compensation for the damage caused to the persons mentioned as a result of the death of the victim of awrongful act. The sums of money paid in this way do not represent genuine compensation for the equivalent of the damage, but rather compensation for the suffering caused, the victim thus being helped to overcome more easily the difficulties in daily life created by the criminal act, while acting as a preventive measure to discourage the commission of similar unlawful acts. An analysis of the text of Article 1391 of the Civil Code reveals as criteria for assessing the non-patrimonial damage of the indirect victim the degree of affection existing between the latter and the direct victim of the unlawful act, a simple presumption operating in favour of the existence of these close sentimental ties with the spouse, ascendants, descendants, brothers or sisters. 

However, the aforementioned presumption applies only to the existence of emotional damage and not to the intensity of that damage, so that this aspect is to be determined by the court on the basis of the analysis of the evidence. 

Rezumat 

Potrivit art. 1.391 alin. (2) teza a I-a C. civ. „instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei”. 

Prin norma legală citată se consacră pe cale legislativă posibilitatea indemnizării pe cale pecuniară a prejudiciului cauzat persoanelor menţionate ca urmare a intervenirii decesului victimei unei fapte ilicite. Sumele de bani astfel plătite nu reprezintă o veritabilă reparaţie prin echivalent a prejudiciului, ci mai degrabă o compensare pentru suferinţa cauzată, victima fiind astfel sprijinită pentru a depăşi mai uşor dificultăţile din viaţa cotidiană create prin fapta delictuală, acţionând totodată cu rol de prevenţie în scopul descurajării săvârşirii unor fapte ilicite similare. 

Analiza textului art. 1.391 C. civ. relevă drept criterii în aprecierea prejudiciului nepatrimonial al victimei indirecte gradul de afecţiune existent între aceasta şi victima directă faptului ilicit, funcţionând o prezumţie simplă în favoarea existenţei acestor legături sentimentale apropiate cu soţul sau soţia, ascendenţii, descendenţii, fraţii ori surorile. 

Totuşi prezumţia mai sus menţionată are incidenţă doar în ce priveşte existenţa unui prejudiciu afectiv, iar nu şi a intensităţii acestui prejudiciu, astfel că acest aspect urmează a fi determinat de instanţă pe baza analizei probatoriului administrat. 

(C. Ap. Piteşti, s. a II-a civ. şi de cont. adm., dec. nr. 561 din 14 decembrie 2020, trimisă, în rezumat, de jud. dr. Viorel Terzea) 

1. Obiectul cererii 

Reclamanţii PCI, PCCT, PCA, CD au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC Asigurare – Reasigurare CI SA, ca instanţa de judecată să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani datorate ca urmare a decesului fiicei, surorii respectiv nepoatei de fiică PCA: 

– 200.000 euro echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României, pentru PCI, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului fiicei PCA; – 200.000 euro echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României, pentru PCCT, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului fiicei PCA; – 150.000 euro echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României, pentru PCA, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului surorii PCA; – 50.000 euro echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României, pentru CD, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului nepoatei de fiică PCA; – 50.000 lei pentru PCI şi PCCT, reprezentând prejudiciul material pe care l-au înregistrat ca urmare a decesului fiicei. Totodată solicită obligarea asigurătorului de răspundere civilă la plata despăgubirilor. 

În motivare cererii s-a arătat că în data de 17.06.2017, ca urmare a unui accident de circulaţie a decedat atât victima PCA, cât şi persoana responsabilă de producerea acestuia, conducătorul auto DRG. Urmare a producerii acestui accident rutier, pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rupea s-a format dosarul nr. […] iar, prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov nr. […] s-a dispus preluarea cauzei de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Rupea în vederea continuării urmăririi penale. 

De asemenea s-a mai precizat că din cercetările efectuate în cauza penală s-a reţinut că accidentul rutier s-a produs din culpa conducătorului auto DRG, care a rulat cu o viteză mare în curbă la dreapta, pe un carosabil umed, în condiţii de ploaie, acesta părăsind banda sa de mers, pătrunzând pe contrasens, unde a intrat în impact cu autoutilitara Volvo. În plus s-a mai arătat de către recurenţi că potrivit raportului de expertiză medico-legală – autopsie cu numărul 274/Aut din data de 19.06.2017, moartea numitei PCA a fost violentă, datorându-se insuficienţei cardio-respiratorii acute, consecinţa unui traumatism cranio-cervical cu fractură, disjuncţie atlanto-occipitală în cadrul unui politraumatism cu multiple fracturi şi rupturi de organe interne, leziunile s-au putut produce prin lovire de corpuri/planuri dure, posibil în condiţiile unui accident rutier produs la data de 17.06.2017 în calitate de pasager, între leziunile constatate şi deces există legătură directă de cauzalitate, sângele recoltat de la cadavru nu conţinea alcool. 

Totodată s-a mai precizat de către reclamanţi că prin Ordonanţa nr. […], Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a dispus clasarea cauzei pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă (…), vătămare corporală din culpă (…) întrucât a intervenit decesul autorului faptelor. 

Reclamanţii au mai arătat că dispariţia intempestivă a rudei în împrejurările mai sus descrise, consecinţă a faptei ilicite, a creat acestora un prejudiciu afectiv care se concretizează în suferinţele psihice intense pe care le-au trăit de la producerea evenimentului rutier şi pe care le trăiesc în continuare. 

În ce priveşte suma de 50.000 lei cu titlu de daune materiale, solicitată de PCI şi PCCT s-a precizat că aceasta reprezintă cheltuielile pe care le-au efectuat cu înmormântarea, pomenirile de la 3 zile, 40 de zile, 3 luni, 6 luni, 1 an, 1 an şi 6 luni, taxele pentru ridicarea cadavrului de la morga, bunurile date de pomană la 1 an, respectiv haine şi obiecte de mobilier, monumentul funerar, concesionarea locului de veci etc. II. Apărarea formulată de pârâtă (…) 

Referitor la daunele materiale solicită instanţei să reţină incidenţa disp. art. 22 lit. b) din Norma ASF nr. 39/2016 (în vigoare la data emiterii poliţei RCA) care impun ca aceste cheltuieli directe şi indirecte prilejuite de înmormântare să fie probate cu documente justificative. În acest sens s-a precizat de către pârâtă că toate documentele justificative depuse la dosar şi comunicate însumează un cuantum de 7.553,45 lei, restul sumei solicitate nefiind dovedită cu înscrisuri justificative. 

În ce priveşte daunele morale s-a solicitat de către pârâtă să se constate că sumele solicitate de către reclamanţi sunt pag. 1 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Jurisprudenta Revista Romana de Jurisprudenta 2 din 2021 

nejustificat de mari, întrucât sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză, ci ele trebuie sa aibă caracter compensatoriu pentru o suferinţa certă, rezultată din producerea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşită de asigurat. 

III. Hotărârea instanţei de fond 

Prin sentinţa nr. 1910 din 23.07.2020 a Tribunalului Argeş s-a a admis, în parte, cererea formulată de reclamant, a fost obligată Societatea de Asigurare-Reasigurare CI la plata către reclamanţi a următoarelor sume: 50.000 euro echivalentul în lei la cursul de schimb al BNR din ziua plăţii către reclamantul PCI, reprezentând despăgubiri morale; 50.000 euro echivalentul în lei la cursul de schimb al BNR din ziua plăţii către reclamanta PCCT, reprezentând despăgubiri morale; 20.000 euro echivalentul în lei la cursul de schimb al BNR din ziua plăţii către reclamantul PCA, reprezentând despăgubiri morale; 10.000 euro echivalentul în lei la cursul de schimb al BNR din ziua plăţii către reclamanta CD, reprezentând despăgubiri morale şi 50.000 lei către reclamanţii PCI, PCCT, reprezentând despăgubiri materiale. 

În motivarea sentinţei s-a reţinut că din cercetările efectuate în cauza penală s-a reţinut că accidentul rutier s-a produs din culpa conducătorului auto DRG (…). 

S-a mai constatat de instanţa de fond că din probele administrate rezultă că înainte de producerea tragicului eveniment care a avut ca urmare decesul fiicei, surorii respectiv nepoatei de fiica PCA, reclamanţii au avut cu aceasta relaţii strânse, apropiate, armonioase de afecţiune şi au locuit şi gospodărit împreună cu aceştia. În acest sens s-a apreciat de instanţa de fond că dispariţia intempestiva a numitei PCA, în împrejurările mai sus descrise, a creat reclamaţilor un prejudiciu afectiv care se concretizează în suferinţe psihice intense pe care le-au trăit de la producerea evenimentului rutier şi pe care le trăiesc în continuare. 

Pe de altă parte Tribunalul a apreciat că suma de bani acordată cu titlul de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa în măsura posibilă suferinţele pe care le-a îndurat întrucât sub nici o forma suma acordată nu poate reprezenta echivalentul valoric al vieţii unei persoane. 

În ce priveşte daunelor materiale solicitate de reclamanţii PCI şi PCCT s-a constatat de instanţa de fond că acestea reprezintă cheltuielile pe care le-au efectuat cu înmormântarea, pomenirile de la 3 zile, 40 de zile, 3 luni, 6 luni, 1 an, 1 an şi 6 luni, taxele pentru ridicarea cadavrului de la morga, bunurile date de pomană la 1 an, respectiv haine şi obiecte de mobilier, monumentul funerar, concesionarea locului de veci, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. IV. Calea de atac a apelului 

Împotriva sentinţei mai sus menţionate au formulat apel atât reclamanţii PCI, PCCT, PCA, CD, cât şi pârâta SC Asigurare – Reasigurare CI SA. 

7. Apelanta-pârâtă Societatea de Asigurare – Reasigurare CI S.A. solicită, în apelul său, schimbarea în tot a hotărârii instanţei de fond, stabilirea cuantumului daunelor materiale la nivelul sumei dovedite cu documente justificative, respectiv 7.553,45 lei, reducerea cuantumului daunelor morale stabilite de către instanţa de fond în favoarea reclamanţilor la un nivel rezonabil, proporţional cu prejudiciul efectiv produs fiecăruia în parte, pentru următoarele considerente: 
8. instanţa de fond a stabilit în mod greşit cuantumul despăgubirilor materiale la nivelul sumei solicitate de 50.000 lei, raportându-se exclusiv la depoziţiile martorilor audiaţi în cauză. În acest sens s-a solicitat instanţei de apel să se constate că nu se poate acorda reclamanţilor PCI, PCCT (părinţii victimei) întreaga sumă solicitată, de 50.000 lei întrucât disp. art. 22 lit. b) din Norma ASF nr. 2 9/2016 (în vigoare la data emiterii poliţei RCA) raportat la dispoziţiile art. 1.392 C. civ. impun ca aceste cheltuieli directe şi indirecte prilejuite de înmormântare să fie probate cu documente justificative, nu prin depoziţii ale martorilor. De asemenea s-a mai arătat de către reclamantă că toate documentele justificative depuse la dosar însumează un cuantum de 7.553,45 lei, reprezentând cheltuieli de înmormântare, parastas, monument funerar, concesionarea locului de veci, servicii religioase, restul sumei solicitate nefiind dovedită cu înscrisuri justificative. 

Referitor la înscrisurile depuse la termenul din 14.06.2019 apelanta a precizat următoarele: – un bon fiscal în val. de 3.628 lei, parţial lizibil, este emis la 08.05.2016, anterior decesului fiicei reclamanţilor şi în consecinţă nu poate fi luat în considerare; – doua facturi/chitanţe de achitare a rapoartelor de expertize extrajudiciare în cuantum de câte 900 lei, reprezintă cheltuieli proprii ale reclamanţilor care nu pot fi încadrate în categoria cheltuielilor directe şi indirecte prilejuite de înmormântare, astfel cum prevăd disp. art. 22 lit. b) din Norma ASF nr. 39/2016 şi disp. art. 1.392 C. civ. (cel care a făcut cheltuieli în caz de deces al victimei, pentru înmormântare, are dreptul la înapoierea lor) 

2. Referitor la capătul de cerere care vizează acordarea daunelor morale, apelanta solicită a se reţine că instanţa de fond nu a avut în vedere că realizarea scopului de protecţie socială a victimelor accidentelor rutiere trebuie să fie în strânsă corelaţie cu îndeplinirea obiectivelor reglementării europene în materia asigurării de răspundere civilă auto, respectiv garantarea unui tratament comparabil şi a unei despăgubiri adecvate. 

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere, pe lângă criteriile referitoare la consecinţele negative suferite de reclamanţi pe plan psihic şi necesitatea stabilirii unui anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei. 

De asemenea se mai arată de către apelantă că suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, respectiv de modificare importantă a nivelului de trai anterior evenimentului, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat. O interpretare contrară ar conduce la concluzia absurdă/nefirească că doar prin asigurarea unui confort material nespecific veniturilor/patrimoniului s-ar putea obţine alinarea unei suferinţe cauzată de pierderea cuiva drag. 

14. Apelanţii-reclamanţi PCI, PCCT, PCA, CD în motivarea apelului critică sentinţa sub aspectul cuantumul daunelor morale. În acest sens s-a arătat de către reclamanţi că instanţa de fond nu a cont de rapoartele de psihodiagnostic şi evaluare clinică nr. 28/14.06.2019, respectiv nr. 29/14.06.2019, ambele întocmite de d-na psiholog […], prin care se stabilesc criterii obiective de determinare a prejudiciului psihologic suferit de reclamanţii PCI, PCCT ca urmare a pierderii fiicei în împrejurările producerii accidentului de circulaţie din data de 17.06.2017. 

De asemenea apelanţii-reclamanţi mai arată că martorii au arătat că între victimă şi bunica maternă, reclamanta C.D., au existat relaţii strânse de afecţiune, bunica contribuind la creşterea şi educarea victimei. 

pag. 2 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Jurisprudenta Revista Romana de Jurisprudenta 2 din 2021 

Totodată apelanţii au depus cu titlul de practică judiciară sentinţa nr. 232/ 08 mai 2019 (Anexa nr. 2), pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, s. pen. în dosarul nr. 1508/288/2019, definitivă prin decizia Curţii de Apel Piteşti, s. pen. nr. 731/19 septembrie 2019 (Anexa nr. 3 – în extras de pe portaluljustitie-ag.ro), care reprezintă o situaţia similară şi în care au fost acordate daune morale într-un cuantum mai mare. 

1. Hotărârea instanţei de apel 

În prealabil în raport de data accidentului (17.06.2017) Curtea constată că se impune a se stabili cadrul legal aplicabil. În acest sens se reţine că la data producerii accidentului era aplicabilă O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, intrată în vigoare la data de 19 septembrie 2016 şi abrogată la data de 7 iulie 2019, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 

132/2017. Având în vedere caracterul special al acestui act normativ, urmează a se aplica cu prioritate conform regulii „specialul derogă de la general” (specialia generalibus derogant”), urmând a se aplica în completare dispoziţiile actualului Cod civil. 

Întrucât actul normativ menţionat nu stabileşte regulile de evaluare pe cale judiciară a prejudiciului în condiţiile art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016 stabileşte doar reguli pentru evaluarea prejudiciului pe cale amiabilă, înseamnă că vor fi aplicabile regulile prevăzute de C. civ., în materia răspunderii civile delictuale, pentru evaluarea pe cale judiciară a prejudiciului cauzat fie de victimele accidentelor rutiere, fie de persoanele îndreptăţite a solicita indemnizarea prejudiciului prin ricoşeu. 

1. În ce priveşte apelul formulat de pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare CI S.A. Curtea constată că este întemeiat doar, în parte, în ce priveşte cuantumul daunelor materiale acordate reclamanţilor. 

În ce priveşte susţinerea apelantei conform căreia instanţa de fond a realizat o încălcare a dispoziţiilor art. 22 lit. b) din Norma ASF nr. 39/2016 atunci când în procesul de cuantificare al daunelor materiale a luat în considerare şi depoziţiile testimoniale Curtea constată că este neîntemeiată. 

Potrivit art. 22 alin. (1) lit. b) din Norma ASF nr. 39/2016, aplicabilă în cauză, prevede că în cazul decesului, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămărilor corporale sau al decesului unor persoane, pe cale amiabilă, se au în vedere următoarele: (i) cheltuieli directe şi indirecte prilejuite de înmormântare, probate cu documente justificative; (ii) veniturile nete nerealizate şi alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului şi până la data decesului, prevăzute la lit. a), dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului; c) daunele morale se evaluează pe baza punctajului comunicat de către Institutul Naţional de Medicină Legală şi publicat de către A.S.F. pe site-ul propriu, precum şi a altor documente justificative ce particularizează cazul. Pentru pretenţiile legate de traumele psihice, persoana prejudiciată poate prezenta documente pentru dovedirea acestora. 

Art. 22 alin. (2) din Norma ASF nr. 39/2016 arată că în cazurile în care despăgubirile sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă. Din analiza normei legale menţionată rezultă că doar în procedura de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă, iar nu în cea judiciară, persoanele interesate trebuie să dovedească cheltuielile prilejuite de înmormântare, cu documente justificative. 

Având în vedere domeniul de aplicare al normei precitate rezultă că pentru a se obţine repararea prejudiciul material, în condiţiile art. 1.392 C. civ. persoana îndreptăţită poate face proba prejudiciului cu orice mijloc de probă, deci inclusiv depoziţii testimoniale, aplicându-se regulile dreptului comun în materie de probaţiune prevăzute de art. 309 C. pr. civ., în condiţiile în care nu există o normă legală expresă care să stabilească modalitatea de dovadă a prejudiciului în faţa instanţei de judecată. 

În prezentul litigiu în mod corect instanţa de fond a luat în considerare în procesul de cuantificare a daunelor materiale şi declaraţiile testimoniale ale martorilor SCI (…) şi BRM (…), în raport de dispoziţiile art. 309 C. pr. civ. 2.În ce priveşte critica de apel conform căreia în mod greşit instanţa de fond a acordat eficienţă probatorie bonului fiscal din data de 8.05.2016 şi facturilor/chitanţelor achitate pentru întocmirea unor rapoarte de expertiză de către un psiholog Curtea reţine că este de asemenea întemeiată. 

Potrivit art. 1.357 C. civ. prejudiciul poate fi reparat pe cale judiciară atunci când se află într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită. De asemenea conform art. 1.392 teza C. civ. persoana care a efectuat cheltuieli cu înmormântare este îndreptăţită să obţină restituirea acestora. 

În prezentul litigiu instanţa de fond în mod greşit a apreciat că suma de 5.428 lei, formată din suma de 3628 lei aferentă bonului fiscal din data de 8.05.2016 şi suma de 1800 lei, reprezentând contravaloarea rapoartelor de expertiză extrajudiciară, se află într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită, reprezentată de accidentul din data de 17.06.2017. 

În ce priveşte suma de 3.628 lei se constată că a fost solicitată în baza unui bon fiscal din data de 8.05.2016 (…), anterior datei accidentului, fiind evident că respectiva cheltuială nu se află într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită. În ce priveşte suma de 1800 lei Curtea constată că aceasta reprezintă contravaloarea rapoartelor de psihodiagnostic şi evaluare clinică realizate de psiholog (…) şi de asemenea nu se află într-o legătură de cauzalitate cu accidentul. Din analiza respectivelor rapoarte rezultă că obiectivul acestora l-a reprezentat doar evaluarea consecinţelor produse pe plan psihic de intervenirea decesului numitei PCA. În aceste condiţii Curtea constată că scopul respectivelor cheltuieli nu l-a reprezentat înlăturarea consecinţelor produse de decesul intervenit, ci doar preconstituirea unei probe pentru a justifica solicitarea de acordare a daunelor morale. O atare concluzie este confirmată şi de critica apelanţilor-reclamanţi care a au susţinut că instanţa de fond nu a ţinut cont de cele două rapoarte realizate de psihologul […]. 

2. În ce priveşte critica de apel formulată de pârâtă privind cuantumul daunelor morale Curtea urmează să le respingă pentru considerentele expuse în analiza apelului formulat de reclamanţi. 
3. În ce priveşte apelul reclamanţilor privind cuantumul daunelor morale Curtea urmează a îl respinge pentru următoarele considerente: 

Referitor la daunele morale solicitate de reclamant pentru suferinţele fizice şi morale suportate, Curtea reţine că potrivit art. 1.391 alin. (2) teza a I-a C. civ. „instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei”. 

Prin norma legală citată se consacră pe cale legislativă posibilitatea indemnizării pe cale pecuniară a prejudiciului cauzat pag. 3 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Jurisprudenta Revista Romana de Jurisprudenta 2 din 2021 

persoanelor menţionate ca urmare a intervenirii decesului victimei unei fapte ilicite. Sumele de bani astfel plătite nu reprezintă o veritabilă reparaţie prin echivalent a prejudiciului, ci mai degrabă o compensare pentru suferinţa cauzată, victima fiind astfel sprijinită pentru a depăşi mai uşor dificultăţile din viaţa cotidiană create prin fapta delictuală, acţionând totodată cu rol de prevenţie în scopul descurajării săvârşirii unor fapte ilicite similare. 

Analiza textului art. 1.391 C. civ. relevă drept criterii în aprecierea prejudiciului nepatrimonial al victimei indirecte gradul de afecţiune existent între aceasta şi victima directă faptului ilicit, funcţionând o prezumţie simplă în favoarea existenţei acestor legături sentimentale apropiate cu soţul sau soţia, ascendenţii, descendenţii, fraţii ori surorile. 

Totuşi prezumţia mai sus menţionată are incidenţă doar în ce priveşte existenţa unui prejudiciu afectiv, iar nu şi a intensităţii acestui prejudiciu, astfel că acest aspect urmează a fi determinat de instanţă pe baza analizei probatoriului administrat. 

Totodată se mai reţine că astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa naţională şi europeană, judecătorul, evaluând daunele morale, nu are în vedere repunerea părţii în situaţia anterioară accidentului, acest lucru fiind de altfel imposibil în situaţia dată, ci procurarea unor satisfacţii de ordin moral, susceptibile să înlocuiască valoarea morală de care reclamanţii au fost privaţi, cu evitarea deturnării scopului răspunderii civile în sensul fie al stabilirii unor pedepse private pentru cel care răspunde, fie al acordării unei satisfacţii pur teoretice. 

În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităţilor materiale şi întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar şi nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale. 

În ceea ce priveşte despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, acestea sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă. 

În ceea ce priveşte criteriul jurisprudenţei instanţelor de judecată, Curtea constată că jurisprudenţa invocată de fiecare dintre apelanţi nu obligă instanţa de judecată să analizeze efectiv anumite decizii de speţă şi să stabilească sume echivalente în cauza dedusă judecăţii, o astfel de interpretare nefiind conformă efectelor pe care legea le conferă hotărârilor judecătoreşti în sistemul de drept românesc. 

Pentru instanţa învestită cu soluţionarea cauzei, jurisprudenţa constituie un reper prin intermediul căruia poate da eficienţă criteriilor de proporţionalitate a daunelor stabilite, fără ca în baza acestui reper să se poată reţine obligaţia pentru instanţă de a se raporta la hotărârile judecătoreşti depuse de către una dintre părţi, în condiţiile în care jurisprudenţa este vastă în materie, iar circumstanţele concrete ale cauzelor sunt diferite. 

În prezentul litigiu în mod corect a apreciat instanţa de fond asupra cuantumului daunelor morale în raport de probele administrate, chiar dacă în analiza întreprinsă nu a făcut referire, în mod punctual, la fiecare probă analizată. Astfel, în stabilirea cuantumului daunelor morale în cuantum de 100.000 euro acordată reclamanţilor P.C.I. şi P.C.C.T., în calitate de părinţi, 20.00 euro acordată reclamantului P.C.A., în calitate de frate al victimei şi 10.000 euro către reclamanta C.D., în calitate de bunică, s-a avut în vedere legătura acestora de rudenie cu persoana decedată, precum şi durerea încercată de aceştia ca urmare a decesului, astfel cum rezultă din rapoartele de psihodiagnostic şi evaluare clinică realizate de psiholog […] şi din declaraţiile testimoniale ale martorilor […] şi […]. 

Suma totală de 130.000 euro s-a acordat cu respectarea criteriilor mai sus menţionate în condiţiile în care persoana decedată locuia cu reclamanţii şi era o legătură de afecţiune puternică între victimă şi reclamanţii mai sus menţionaţi. De asemenea suma mai sus menţionată corespunde şi exigenţelor principiului proporţionalităţii şi nu poate fi considerată ca fiind de natură a cauza o îmbogăţire a reclamanţilor, astfel cum s-a susţinut de către recurenta-pârâtă în condiţiile în care suma respectivă este menită să ofere o satisfacţie echitabilă cu privire la prejudiciul cauzat reclamanţilor ca urmare a decesului numitei P.C.A. Astfel, este indubitabil că intervenirea decesului unei persoane este de natură să determine un prejudiciu persoanelor aflate în relaţie de rudenie cu victima, prejudiciu ce este cuantificat de către instanţa de judecată conform regulilor precizate anterior. 

În ce priveşte critica de apel conform căreia instanţa de fond ar fi realizat o încălcare a paragrafului nr. 20 al Directivei 2009/13 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2019 Curtea reţine că este neîntemeiată. În primul rând se potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la aplicarea dreptului naţional, instanţele naţionale chemate să îl interpreteze sunt ţinute să ia în considerare ansamblul normelor dreptului respectiv şi să aplice metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru interpretarea sa, în măsura posibilului, în lumina literei şi a spiritului directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit prin aceasta şi pentru a se conforma astfel art. 288 al treilea paragraf TFUE (a se vedea în special Hotărârea Pfeiffer şi alţii, C397/01-C403/01, EU:C:2004:584, pct. 113 şi 114, precum şi Hotărârea Kücükdeveci, C555/07, EU:C:2010:21, pct. 48). Totodată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a mai decis că principiul interpretării conforme a dreptului naţional cunoaşte anumite limite. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a se referi la dreptul Uniunii atunci când interpretează şi aplică normele relevante ale dreptului intern este limitată de principiile generale ale dreptului şi nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului naţional (a se vedea Hotărârea Impact, C268/06, EU:C:2008:223, pct. 100, Hotărârea Dominguez, C282/10, EU:C:2012:33, pct. 25, şi Hotărârea Association de mediation sociale, C176/12, EU:C:2014:2, pct. 39). 

În al doilea rând Curtea constată că respectiva Directivă a fost transpusă în dreptul naţional prin intermediul O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, astfel cum rezultă din art. 41 din respectivul act normativ. Însă, astfel cum s-a arătat, acest act nu prevede criterii de cuantificare a daunelor morale, fiind aplicate dispoziţiile Codului civil, precum şi principiile conturate în 

practica judiciară şi în doctrina de specialitate. 

În al treilea rând se impunea ca apelantul-pârât care a invocat nerespectarea paragrafului nr. 20 al Directivei 2009/13 a pag. 4 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Jurisprudenta Revista Romana de Jurisprudenta 2 din 2021 

Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2019 să dovedească faptul că prin modalitatea de determinare a cuantumului daunelor morale s-a încălcat principiul tratamentului comparabil în raport cu alte victime ale unor accidente intervenite pe teritoriul Uniunii Europene. 

Curtea constată că apelantul nu a făcut o astfel de dovadă, ci doar a depus hotărâri judecătoreşti ale instanţelor române, prin care s-au acordat daune morale, în cuantum variabil, în funcţie de specificul fiecărui litigiu. Nu se poate considera că a intervenit o încălcare a principiului comparabilităţii în condiţiile în care din simpla lectură a hotărârilor judecătoreşti depuse de părţi se constată că situaţiile de fapt sunt diferite, fiecare litigiu având propriile particularităţii, ceea ce a justificat o determinare diferită a cuantumului daunelor morale, în condiţiile în care nu există consacrate, pe cale legislativă, criterii obiective de determinare a cuantumului daunelor morale. 

În ce priveşte critica apelanţilor-reclamanţi conform căreia instanţa de fond nu a ţinut cont de toate probele administrate, atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale, Curtea reţine că o asemenea susţinere este neîntemeiată. Este real că instanţa de fond nu a realizat o analiză punctuală a fiecărei probe administrate, ci a realizat o analiză de ansamblu a probelor administrate, însă un asemenea procedeu nu este realizat cu încălcarea legii, în condiţiile în care instanţa a expus argumentele care au justificat soluţia adoptată. 

În plus probele administrate de către apelanţii-reclamanţi nu justifică o majorare a cuantumului daunelor morale, astfel cum s-a solicitat pe calea apelului exercitat de aceştia. Astfel, în primul rând, este de constatat că deşi au fost depuse două rapoarte realizate de psihologul […], acestea îi privesc doar pe reclamanţii PCT şi PCI. Deşi în cuprinsul respectivelor rapoarte s-a propus ca reclamanţii respectivi să realizeze psihoterapie de orientare integrativă şi cognitiv-comportamentală o anumită perioadă de timp, nu au fost administrate probe de către respectivi reclamanţi, ce au beneficiat de asistenţă juridică de specialitate, pentru a dovedi că au participat la acest gen de şedinţe recomandate de psihologul mai sus menţionat, situaţie care ar fi putut justifica o majorare a cuantumului daunelor morale. 

De asemenea aceleaşi înscrisuri deşi menţionează existenţa unor urmări pe plan afectiv determinare de intervenirea decesului fiicei PCA, acestea sunt specifice intervenirii unui deces al copilului, iar acordarea unei sume de 50.000 euro, reprezintă o sumă echitabilă pentru indemnizarea prejudiciului afectiv determinat de intervenirea decesului. 

Este real că martora […] a arătat că după accident fratele, mama şi tatăl au avut nevoie de consiliere psihologică, însă din respectiva declaraţie nu rezultă perioada pentru care a fost necesară respectiva consiliere. În plus în măsura în care s-au realizat astfel de şedinţe reclamanţii aveau posibilitatea de a depune înscrisuri doveditoare sub acest aspect. 

De asemenea din analiza atât a declaraţiei martorei […], cât şi a martorului […], nu rezultă decât un prejudiciu firesc determinat de intervenirea decesului unui membru de familie, care locuia împreună cu reclamanţii, existând relaţii puternice de afecţiune, ipoteză în care sumele acordate sunt echitabile şi respectă principiile mai sus menţionate. 

În aceste circumstanţe prejudiciul acordat de instanţa de fond, în raport de probatoriul administrat şi de circumstanţele particulare ale prezentei cauze, corespunde regulilor enunţate anterior, nefiind administrate în faza apelului probe suplimentare din care să rezulte o amploare mai mare a prejudiciului cauzat reclamanţilor. 

În ce priveşte hotărârile judecătoreşti invocate de către apelanţii-reclamanţi, astfel cum s-a arătat anterior, respectivele hotărâri nefiind izvor de drept, pot contribui doar la o apreciere a instanţei de judecată în cuantificarea cuantumului daunelor cu respectarea principiului proporţionalităţii şi echităţii. 

Însă astfel cum s-a precizat Curtea consideră că daunele morale acordate de instanţa de fond corespund exigenţelor impuse de principiul echităţii şi proporţionalităţii, astfel că nu se impune o redimensionare a cuantumului daunelor morale, în sensul solicita de apelanţii-reclamanţi. 

Pentru considerentele expuse Curtea în temeiul art. 480 C. pr. civ. va respinge apelul reclamanţilor şi va admite, în parte, apelul pârâţilor. 

Publicat în „REVISTA ROMÂNĂ DE JURISPRUDENŢĂ” cu numărul 2 din data de 30 aprilie 2021

Noţiunea şi valenţele juridice ale „prejudiciului suferit prin pierderea unei şanse”, din perspectiva modalităţii concrete de soluţionare a laturii civile a procesului penal 

The possibility of being obliged to pay a global periodic benefit corresponding to the „damage suffered by losing a chance”, in the case of road accident victims suffering from permanent physical disability. The notion and the legal valences of the „damage suffered by losing a chance”, from the perspective of the concrete way of solving the civil part of the criminal trial 

Abstract 

The provisions of Article 1385 para. (2) Civil Code are not applicable in this case, as there is no clear evidence of future damage, given that the health condition of the civil party is to be checked at different intervals and the achievement of a certain biological age remains for any individual, even in a perfect health condition, a desideratum, and not a certainty, that can be guaranteed in a concrete way. 

Rezumat 

În cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 1385 alin. (2) C. civ., întrucât nu există dovezi certe ale producerii unui prejudiciu viitor, în condiţiile în care starea de sănătate a părţii civile urmează a fi reevaluată la diferite intervale de timp, iar atingerea unei anumite vârste biologice rămâne pentru orice individ, chiar aflat într-o perfectă stare de sănătate, un deziderat, iar nu un eveniment sigur, a cărui producere să poată fi garantată într-o modalitate concretă. 

– Cod penal: art. 193 alin. (2), art. 194, art. 196 

(C. Ap. Piteşti, s. pen. şi pentru cauze cu minori şi de familie, dec. pen. nr. 150/A din 20 februarie 2019, trimisă, în rezumat şi cu comentariu, de judecător Ilenuţa Bădiceanu) Prin decizia penală nr. 150/A din data de 20 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 1632/216/2017, s-au admis apelurile declarate de inculpatul P.R, partea civilă I.A.M. şi partea responsabilă civilmente Societatea de Asigurare Reasigurare CI SA, împotriva sentinţei penale nr. 284 din data de 15 noiembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş în dosarul nr. 1632/216/2017. S-a desfiinţat în parte sentinţa penală şi, rejudecând, dispune: 

S-a redus cuantumul daunelor materiale de la 755.020,46 lei, la 100.000 lei în favoarea părţii civile I.A.M. S-a înlăturat obligarea inculpatului P.R. la plata cheltuielilor judiciare de 4.500 lei în favoarea părţii civile şi obligă persoana responsabilă civilmente SOCIETATEA DE ASIGURARE REASIGURARE CI SA, la plata acestora. 

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. 

În baza art. 275 alin. (3) C. pr. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, în apel, rămân în sarcina acestuia. Asupra apelurilor de faţă, Curtea a constatat următoarele: 

Prin sentinţa penală nr. 284 din data de 15 noiembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de persoana vătămată – parte civilă IAM, în contradictoriu cu inculpatul PR şi partea responsabilă civilmente Societatea de Asigurare Reasigurare CI SA. 

A fost obligată partea responsabilă civilmente la plata în favoarea părţii civile IAM a sumei reprezentând contravaloarea în lei a 250.000 euro la cursul de schimb comunicat de BNR în data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale. A fost obligată partea responsabilă civilmente la plata în favoarea părţii civile I.A.M. a sumei de 755.020,46 lei, cu titlu de daune materiale. 

A fost obligat inculpatul P.R. la plata în favoarea părţii civile IAM a sumei de 4500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. 2258/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul P.R. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „vătămare corporală din culpă”, prevăzută şi pedepsită de art. 196 alin. (2) şi alin. (3) C. pen. Prin sentinţa penală nr. 185/2017 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş în data de 31.05.2017 în dosarul nr. 4397/216/2016, definitivă prin decizia penală nr. 911/A/2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în data de 11.10.2017, s-a dispus condamnarea inculpatului, la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, fiind reţinute în acest sens prevederile art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea disp. art. 396 alin. (10) C. pr. pen. Ca şi modalitate de executare a pedepsei închisorii, s-a dispus în sensul suspendării sub supraveghere pentru un termen de încercare de 2 ani. 

În ceea ce priveşte acţiunea civilă declanşată de persoana vătămată IAM, instanţa constatând că, soluţionarea acesteia conduce la tergiversarea soluţionării acţiunii penale, a dispus disjungerea, fiind format dosarul 1632/216/2017. În ceea ce priveşte acţiunea civilă, văzând actele din dosarul de urmărire penală şi actele din dosarele instanţei de judecată, s-a constatat următoarele: 

În faza de urmărire penală, persoana vătămată a declarat în data de 11.05.2016 că se constituie parte civilă în cauză cu o sumă pe care urmează a o preciza în faţa instanţei (fila 18 dup). 

În procedura de soluţionare a cauzei înregistrată sub nr. 4397/216/2016, la data de 29.03.2017, persoana vătămată IAM şi-a precizat cererea de constituire ca parte civilă, arătând că solicită să fie despăgubită cu suma de 250.000 euro daune morale şi 250.000 euro daune materiale (f. 12). Persoana vătămată a expus pe larg argumentele care au determinat-o să solicite sumele menţionate anterior şi a depus înscrisuri în probaţiune (f. 16-80) 

Persoana vătămată a înţeles pe parcursul cercetării judecătoreşti declanşate în cauza cu nr. 1632/216/2017 să suplimenteze probatoriul, depunând la dosar alte înscrisuri (f. 35-49). 

În scopul soluţionării cauzei cu celeritate, văzând numeroasele înscrisuri depuse în probaţiune, dar şi pretenţiile părţii civile, instanţa de fond a administrat proba cu expertiză contabilă, raportul fiind depus la dosar în data de 03.09.2018. Din analiza probatoriului administrat în cauză, s-a reţinut următoarele: 

Persoana vătămată IAM a înţeles să declanşeze acţiunea civilă în cadrul unui proces penal, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit în urma producerii unui accident rutier în care a fost implicată. În condiţiile în care accidentul rutier a avut loc în data de 30.11.2015, prima instanţă a avut în vedere prevederile codului civil din 2011 şi ale codului de procedură penală din 2014. 

(…) 

Revenind asupra cauzei de faţă, instanţa de fond a reţinut că a fost investită cu acţiunea civilă declanşată în temeiul art. 1.357 – răspunderea civilă delictuală. 

pag. 1 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Jurisprudenta Revista Romana de Jurisprudenta 6 din 2020 

Răspunderea civilă urmăreşte în principal repararea unui prejudiciu produs ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, dar are în acelaşi timp scopul de a determina în conştiinţa destinatarilor legii, adică a titularilor de drepturi şi obligaţii civile, o conduită corectă şi responsabilă. Obligaţia de reparare a pagubei produse ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite are ca scop atât înlăturarea prejudiciului produs părţii vătămate, dar prezintă totodată şi un pronunţat rol preventiv, urmărind ca fapta susceptibilă să conducă la crearea unui prejudiciu să nu mai fie săvârşită în viitor. 

În baza unei analize sistemice a dispoziţiilor art. 1.357 alin. (1) C. civ., rezultă că răspunderea civilă pentru fapta proprie cuprinde patru elemente constitutive şi independente, respectiv: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, existenţa unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite. 

Văzând prevederile art. 28 C. pr. pen. precum şi faptul că, prin sentinţa penală nr. 185/2017 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş în data de 31.05.2017 în dosarul nr. 4397/216/2016 s-a stabilit, sub autoritate de lucru judecat că, fapta există şi aceasta a fost săvârşită de condamnatul Popa Roberto, prima instanţă a analizat în continuare existenţa celorlalte 3 condiţii: vinovăţia autorului, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. 

În ceea ce priveşte vinovăţia s-a reţinut următoarele: 

Numitul PR a condus în data de 01.12.2015 un autoturism marca Audi pe DN7C din direcţia Hotelul „Valea cu Peşti” spre municipiul Curtea de Argeş. În jurul orei 00,50 într-o curbă la stânga, în zona km 64 + 200 m Transfăgărăşan, inculpatul PR a pierdut controlul asupra volanului, a derapat şi a ieşit de pe carosabil, autoturismul răsturnându-se într-o râpă împădurită din partea dreaptă a direcţiei de deplasare. 

Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară auto, viteza autoturismului în momentul producerii accidentului a fost de circa 84 km/h, superioară celei cu care ar fi trebuit să fie abordată curba, estimată la circa 51-52 km/h. Acelaşi expert a arătat că, doar conducătorul auto ar fi putut să evite accidentul, în măsura în care, pe un sectorul de drum în succesiune de curbe semnalizate, aborda un comportament prudenţial, cu o viteză de siguranţă adaptată curbei la stânga şi condiţiilor de drum. 

În partea finală a raportului se evidenţiază faptul că, conducătorul auto a încălcat prevederile art. art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 conform căruia „participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor” şi prevederile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 conform căruia „conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze condiţiilor de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă”. 

Reţinând aceste aspecte precum şi cele declarate de persoana vătămată şi PR în faza de urmărire penală (f. 17-18, 27- 29), instanţa de fond a reţinut că, vinovat de săvârşirea accidentului rutier este inculpatul care, nu a respectat regimul legal de viteză şi mai mult, nu a adaptat viteza de rulare a autoturismului la condiţiile de drum: carosabil ud şi în pantă, vizibilitate redusă, artificială generată exclusiv de sistemul de iluminat al autoturismului. 

Modul în care condamnatul a înţeles să conducă un autoturism cu o putere de cca. 140 C.P. (103 kW) este de natură a reliefa culpa cu prevedere a acestuia în sensul că, autorul faptei a realizat caracterul antisocial al faptei sale, a prevăzut consecinţele acesteia, dar nu le-a acceptat, sperând în mod superficial, că nu se vor produce. 

Cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului moral, s-a menţionat că, în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, instanţa supremă a precizat că este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. (Decizia nr. 153 din 27.01.2016 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect acţiune în răspundere civilă delictuală) 

La stabilirea existenţei prejudiciului moral, definit în doctrină şi în jurisprudenţă ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală, pe care le resimte victima, trebuie avute în vedere caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social etc. 

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei. 

Probele administrate sunt de natură a demonstra că, fapta ilicită a lezat în mod ireparabil integritatea fizică a victimei care a fost încadrată în grad de handicap permanent (f. 17). 

În acelaşi timp a fost afectată şi integritatea psihică a acesteia, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură, dreptul la muncă şi chiar dreptul de a-şi întemeia o familie, drepturi ocrotite sau garantate de legea fundamentală. În susţinerea celor expuse anterior, instanţa de fond a apreciat că este suficient a se apleca asupra diagnosticului stabilit în certificatul medico-legal, în actele de externare emise pentru persoana vătămată de către unităţile medicale şi în decizia medicală asupra capacităţii de muncă. Astfel, potrivit acestor înscrisuri, numita IAM şi-a pierdut în totalitate capacitatea de autoîngrijire, fapt care necesită prezenţa permanentă a unui asistent personal. Or, asistarea sa permanentă este de natură a afecta dreptul la viaţa intimă şi familială. Lipsa mobilităţii fizice şi a aptitudinii de a se autoîngriji a determinat persoana vătămată să renunţe la studiile universitare pe care le urma cu consecinţe devastatoare asupra carierei profesionale proprii. Ca atare, dreptul la învăţătură şi dreptul la muncă au fost afectate în mod ireparabil. 

Instanţa de fond a reţinut că, aceeaşi lipsă a mobilităţii fizice şi a aptitudinii de a se autoîngriji a determinat izolarea şi chiar autoizolarea persoanei vătămate, aceasta părăsind grupurile sociale în care se încadrase. Asemenea situaţii sunt de natură a afecta semnificativ integritatea psihică şi drepturile de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie. 

În concluzie, fapta ilicită a afectat în mod semnificativ şi chiar ireparabil o multitudine de valori sociale ocrotite de chiar legea fundamentală, aceste aspecte urmând a fi avute în vedere la stabilirea întinderii prejudiciului moral. Situaţia personală a victimei a fost analizată prin prisma vârstei avute la momentul săvârşirii faptei ilicite, a personalităţii, dar şi a proiectelor sociale, educaţionale şi personale în care era implicată. 

pag. 2 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Jurisprudenta Revista Romana de Jurisprudenta 6 din 2020 

Numita IAM avea, la momentul accidentului, vârsta de 20 de ani, vârstă la care valorile interioare şi principiile de viaţă sunt încă în formare. 20 de ani este vârsta tuturor posibilităţilor, iar aceste posibilităţi începuseră a prinde contur odată cu admiterea acesteia la Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii Spiru Haret. 

Numita IAM a fost crescută de un singur părinte ale cărui venituri erau departe de a asigura un trai lipsit de griji. Studiile sociologice au demonstrat că o familie monoparentală, indiferent de eforturile pe care le depune acel părinte, nu poate avea, în domeniul creşterii şi educaţiei copilului, aceleaşi efecte generate de familia tip. Lipsa tatălui a devenit însă pentru numita IAM un factor mobilizator în dorinţa sa de a-şi depăşi condiţia socială iar acest lucru trădează tăria caracterului acestei persoane. În acest sens este suficient a reţine, pe baza declaraţiei martorilor audiaţi că, persoana vătămată desfăşura activităţi lucrative în perioada vacanţelor pentru a obţine resursele materiale necesare înscrierii la şcoala de şoferi. 

Ultimul aspect care a fost avut în vedere este legat de suferinţele fizice pe care persoana vătămată le-a încercat la momentul producerii accidentului, în perioada internării medicale şi perioada de recuperare şi a căror amplitudine este relevată de înscrisurile medicale administrate în cauză. 

În lumina celor expuse, reţinând şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul moral, instanţa de fond a admis în tot solicitarea daunelor morale. În mod evident, instanţa nu poate acorda o compensare economică pentru valori nepatrimoniale lezate, dar pe baza evaluărilor de mai sus a apreciat, că această indemnizaţie compensatorie este de natură a atenua suferinţele pe care victima le-a avut şi pe care le va avea în continuare. 

În condiţiile în care pretenţiile persoanei vătămate au fost exprimate în euro, prima instanţă a dispus plata acestei sume, în moneda naţională, la cursul de schimb comunicat de BNR în data efectuării plăţii. 

Cu privire la prejudiciul material, s-a constatat că, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, înscrisurile depuse la dosar de către partea vătămată sunt de natură a demonstra faptul că, în intervalul 2015-2018 aceasta a efectuat cheltuieli totale de 48.838,97 lei din care 18.739,12 lei reprezintă costurile cu alimente, 7.554,44 lei costurile cu combustibil, 3.470,56 lei costuri cu igiena, 4.042,18 lei costuri cu medicamentele, 5960,97 lei costuri cu îmbrăcăminte şi încălţăminte, 5.349,30 lei costurile cu echipamentele medicale şi 3.722,40 lei costuri cu taxele de spitalizare şi analizele medicale. 

În ceea ce priveşte sumele de 7.554,44 lei reprezentând costurile cu combustibil, 4.042,18 lei costurile cu medicamentele, 5.349,30 lei costurile cu echipamentele medicale şi 3.722,40 lei costuri cu taxele de spitalizare şi analizele medicale, instanţa de fond le-a admis în tot, în considerentele în care a existat o legătură de cauzalitate evidentă între prejudiciul material şi fapta ilicită. 

Sumele reprezentând costurile cu alimente şi costuri cu igiena au fost acordate în parte în condiţiile în care din biletele de ieşire din spital eliberate la data de 21.12.2015, respectiv 21.12.2015, a rezultat că persoanei vătămate i s-a recomandat un regim igieno-dietetic. Dimpotrivă, asemenea recomandări medicale nu au fost identificate în înscrisurile medicale emise pentru anii 2017-2018. Revenind asupra expertizei contabile efectuate în cauză, s-a constatat că, aferent perioadei 2015- 2016, persoana vătămată cheltuit cu alimentele şi igiena următoarele sume de bani: 6230,04 lei alimente şi 2161,13 lei igienă. 

Suma de 5960,97 lei reprezentând costuri cu îmbrăcăminte şi încălţăminte a fost admisă în tot. Chiar dacă documentele medicale nu fac trimitere la anumite articole de vestimentaţie şi încălţăminte pe care persoana vătămată ar urma să le folosească, prima instanţă a constatat, pe baza bonurilor fiscale depuse la dosar, că aceasta nu a solicitat decontarea unor articole comune, ci a unora specifice activităţilor de recuperare pe care le-a urmat. Astfel, analizând bonul fiscal nr. 4808 din data de 26.06.2016 eliberat de Decatlon-Jupiter City, s-a constatat că au fost achiziţionate articole de îmbrăcăminte sportive precum short, bustieră, tricou, mingii, benzi elastice etc. Starea fizică a persoanei vătămate determină instanţa să aprecieze că aceste articole au fost achiziţionate exclusiv pentru activităţi recuperatorii şi nicidecum pentru cele de tip hobby, ori în dorinţa satisfacerii unor plăceri personale. 

În concluzie, instanţa de fond a admis în parte capătul de cerere privind plata de daune materiale reprezentând despăgubirea acesteia cu cheltuielile efectuate, respectiv în limita sumei de 35.020,46 lei. 

Însă, în acord cu prevederile art. 1.387 şi urm. C. civ., în ipoteza cauzării unor prejudicii corporale urmează a fi reparat atât prejudiciul patrimonial constând în cheltuielile de spitalizare, tratamentul medicamentos al victimei, cheltuielile legate de necesitatea achiziţionării unor dispozitive medicale, dar şi prejudiciul constând în câştigul pe care victima nu mai poate să îl realizeze din muncă. 

Potrivit doctrinei (L. Pop, I.-F. Popa, S. Vidu – Curs de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015), în cazul în care victima nu era încă angajată, a fost avut în vedere venitul pe care ar fi urmat să îl câştige după terminarea pregătirii profesionale, întrucât astfel se asigură repararea prejudiciului pentru pierderea unei şanse. 

Pentru a stabili prejudiciul pentru pierderea unei şanse instanţa de fond a avut în vedere, în primul rând, diferenţa dintre venitul mediu net pe economie (cca. 2500 lei) şi valoarea medie a venitului pe care persoana vătămată îl va obţine cu titlu de pensie de invaliditate (cca. 1000 lei). Persoana vătămată urma cursurile unei universităţi astfel că, exista situaţia premisă a absolvirii acestora şi identificării unui loc de muncă de natură a-i aduce un venit rezonabil. Pe de altă parte din înscrisurile depuse la dosar (f. 45), rezultă că este beneficiara unei indemnizaţii cu titlu de pensie de invaliditate cu valoarea apropiată sumei de 1000 lei. 

În plan secund, s-a stabilit perioada de timp pentru care se va acorda aceste despăgubiri pentru pierderea unei şanse. Persoana vătămată ar fi absolvit facultatea în jurul vârstei de 23 de ani, iar pensionarea acesteia ar fi avut loc, potrivit legislaţie în vigoare la momentul împlinirii vârstei de 63 de ani. Aşadar, despăgubirile se vor raporta la durata de 40 de ani. La un calcul sumar s-a constatat că, prejudiciul suferit de persoana vătămată pentru pierderea unei şanse este de 720.000 lei. 

Reţinând dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1/2016, instanţa de fond a dispus ca prejudicial moral şi material suferit de persoana vătămată, astfel cum a fost stabilit anterior, să fie acoperit de asiguratorul de răspundere civilă Societatea de Asigurare Reasigurare CI SA. 

Împotriva sentinţei au declarat apel inculpatul PR, partea civilă IAM şi partea responsabilă civilmente Societatea de Asigurare Reasigurare CI SA, pentru considerente de nelegalitate şi netemeinicie. 

Partea civilă IAM solicită admiterea integrală a acţiunii civile şi obligarea părţii responsabile civilmente la repararea pag. 3 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Jurisprudenta Revista Romana de Jurisprudenta 6 din 2020 

prejudiciului material constând în suma de 250.000 euro, având în vedere că în raport de dispoziţiile art. 1385 alin. (3) C. civ., despăgubirea trebuie să cuprindă prejudiciul cauzat, dar şi câştigurile pe care în condiţiile obişnuite ar fi putut să le realizeze, fiind pusă în situaţia de a pierde toate cheltuielile efectuate cu pregătirea profesională, dar şi cu pregătirea mijloacelor pentru a avea posibilitatea studierii la cursurile de zi ale Facultăţii de Geografie, unde era studentă în anul I, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru limitarea prejudiciului cauzat, respectiv cheltuielile ce urmează a fi suportate la fiecare deplasare la unităţile de recuperare şi achiziţionarea de echipament medical care să o ajute în recuperare, dar şi cheltuielile necesare asigurării unei locuinţe care să îi satisfacă cât de cât nevoile zilnice, în condiţiile în care locuinţa în forma existentă în prezent, necesită modificări pe care partea civilă nu le poate suporta financiar. 

Din cuprinsul raportului de expertiză contabilă reiese că pentru fiecare deplasare a părţii civile la centrele medicale de recuperare, trebuie să cheltuiască în jur de 3.000 lei lunar, având în vedere că la toate aceste deplasări are nevoie de însoţitor, de un mijloc de transport particular şi este nevoită să-şi procure hrana necesară personal, întrucât cea oferită în unităţile medicale nu corespundea nevoile sale nutriţionale, îşi procură cele necesare igienei personale, cât şi medicamentele şi echipamentul medical, inclusiv îmbrăcămintea necesară participării la şedinţele de fizioterapie. 

Conform anchetei sociale întocmite de către Primăria comunei Băiculeşti, partea civilă necesită ajutor integral pentru igiena corporală, pentru a se îmbrăca, pentru a se hrăni singură, mobilitatea făcându-se cu ajutor permanent şi prin intermediul unui scaun rulant. 

A făcut referire la dispoziţiile. art. 1.386 şi art. 1.387 C. civ., conform cărora despăgubirea trebuie să cuprindă echivalentul câştigului din muncă pe care a fost împiedicată să-l dobândească prin efectul pierderii incapacităţii sale de muncă, precum şi cheltuielile sale determinate de sporirea nevoilor sale de viaţă. 

Având în vedere că în urma accidentului rutier nu mai are posibilitatea de a se pregăti profesional şi ulterior, de a obţine venituri din propria muncă, partea civilă solicită ca la stabilirea cuantumului daunelor materiale, să se ţină cont şi de câştigul său viitor nerealizat, care presupune lipsirea sa de venitul minim garantat lunar pe toată perioada vieţii sale. 

În urma vătămărilor corporale suferite a pierdut toate investiţiile făcute de partea civilă şi mama sa pentru a i se asigura cele necesare vieţii de student, fiind o persoană cu potenţial din toate punctele de vedere, sociabilă cu o viaţă activă, având mulţi prieteni, muncea în perioada vacanţelor şcolare pentru a da curs dorinţelor materiale, pe care nu le putea satisface decât prin efortul depus personal, în condiţiile în care singura persoana care o poate ajuta este mama sa, tatăl fiind decedat de la vârsta de 6 ani. 

Starea sa medicală este cea rezultată din certificatul de încadrare în grad de handicap nr. 2824/29.04.2016, care atestă o deficienţă funcţională gravă ce necesită asistent personal, iar suma solicitată cu titlu de daune materiale reprezintă atât cheltuielile suportate de partea civilă şi familia sa pe perioada internărilor şi recuperărilor, cât şi prejudiciul viitor a cărui producere este neîndoielnică, având în vedere infirmitatea cu care a rămas în urma accidentului. 

Al doilea motiv de apel al părţii civile vizează obligarea doar a inculpatului la plata cheltuielilor de judecată, deşi în faţa instanţei de fond a solicitat obligarea acestuia în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata onorariului avocat şi onorariu expert, care în realitate este în sumă totală de 800 lei, respectiv 300 lei către expertul consilier auto şi 500 lei către expertul contabil. 

Partea civilă a depus la dosarul cauzei mai multe înscrisuri cu privire la investigaţiile medicale şi celelalte cheltuieli efectuate. 

Inculpatul PR solicită diminuarea sumelor de bani stabilite de instanţa de fond cu titlu de despăgubiri materiale şi daune morale, apreciind că acestea au fost supraevaluate. 

Este evident că părţii civile i-au fost cauzate suferinţe fizice şi psihice, însă trebuie să se ţină cont de faptul că este vorba de un accident şi într-o oarecare măsură, se poate reţine şi culpa victimei care nu a avut cuplată centura de siguranţă, iar despăgubirile materiale nu au fost dovedite în totalitate. 

Partea responsabilă civilmente CI S.A solicită diminuarea corespunzătoare a sumelor acordate cu titlu de daune materiale şi daune morale părţii civile IAM, apreciind că au fost stabilite în mod greşit de instanţa de fond într-un cuantum ridicat, fără a fi raportate la situaţia de fapt reală şi în conformitate cu jurisprudenţa naţională în materie. 

Pentru acordarea daunelor morale se impunea analizarea pretenţiilor formulate de către partea civilă prin prisma dispoziţiilor legii speciale aplicabile, respectiv Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, conform căreia daunele morale se acordă în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (6) „stabilirea despăgubirii pe cale judecătorească se realizează pe baza probelor cu caracter medical, medico-legal, psihologic şi statistic”. 

Despăgubirile reprezentând daune morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora trebuie să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral, real şi efectiv cauzat părţii civile, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celor îndreptăţiţi să pretindă şi să primească daunele morale care au fost acordate de instanţa de fond într-un cuantum fără precedent, în total dezacord cu practica judiciară în materia despăgubirilor civile pentru vătămare corporală din culpă. Se face o discriminare nejustificată a multitudinii persoanelor vătămate în urma accidentelor rutiere, inclusiv a celor vătămaţi din infracţiuni săvârşite cu intenţie, unde despăgubirile care se acordă sunt net inferioare, nefiind posibilă obţinerea lor de la un asigurator. 

Scopul daunelor morale este de a compensa şi nicidecum să asigure persoanei vătămate nivelul de trai, întrucât sub aspectul întinderii, suma de 250.000 euro raportat la urmările accidentului de circulaţie, numărul de 120 zile de îngrijiri medicale, capătă caracterul unei îmbogăţiri fără just temei pentru partea civilă. 

S-a făcut referire de către asigurător la practica judiciară la nivelul Curţilor de Apel din România şi la Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii. 

Referitor la cuantumul daunelor materiale acordate părţii civile de 755.020,46 lei, norma aplicabilă în cauză la stabilirea despăgubirilor în caz de vătămare corporală din culpă este art. 26 din norma ASF nr. 20/2017, privind asigurările auto din România, trebuind să se ţină cont de documentele justificative depuse la dosar, respectiv dacă partea civilă a făcut dovada cuantumului daunelor materiale solicitate, în conformitate cu dispoziţiile legale imperative în vigoare. 

În literatura de specialitate s-a statuat că nu sunt certe prejudiciile viitoare şi eventuale, adică acele prejudicii ale căror producere este îndoielnică şi pe cale de consecinţă, nu se va putea dispune indemnizarea lor. 

pag. 4 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Jurisprudenta Revista Romana de Jurisprudenta 6 din 2020 

Prejudiciul suferit prin pierderea unei şanse, aşa cum a fost apreciat şi stabilit de instanţa de fond, contrazice într-o anumită măsură, ideea de certitudine a daunei astfel încât are loc o extindere a obligaţiei de reparaţie şi la prejudiciile care ar putea fi considerate ca eventuale, aceasta fiind considerată o excepţie de la regulă şi o atenuare a condiţiei prejudiciului. 

Suma de 720.000 lei stabilită de instanţa de fond cu titlu de despăgubiri pe o durată de 40 ani, până la vârsta de pensionare de 63 ani a părţii civile IAM, este nelegală în raport de dispoziţiile legii civile, deoarece se referă la cheltuieli incerte, viitoare şi drept urmare în lipsa unui fundament legal care să o justifice, trebuie înlăturată din conţinutul obligaţiei de plată a părţii responsabile civilmente. 

În consecinţă, în baza principiului „specialia generalibus derogant”, norma generală este înlăturată de la aplicarea în favoarea normei speciale, ceea ce înseamnă că motivarea acordării de către instanţa de fond a despăgubirilor reprezentând prejudiciul suferit de partea civilă până la vârsta de 63 ani, pe dispoziţiile codului civil, este greşită. 

Un alt motiv de apel al părţii responsabile civilmente vizează raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în cauză de expertul contabil cu privire la cererea de constituire ca parte civilă a persoanei vătămate, solicitându-se analizarea sub aspectul dovedirii şi daunelor materiale solicitate şi ulterior cenzurarea unor cheltuieli efectuate pentru care sunt depuse documente fiscale, nefiind analizate raportat la actele medicale aflate la dosarul cauzei, la prescripţiile şi recomandările medicale existente, aşa cum prevăd normele legale, iar judecătorul fondului a admis în totalitate fără să facă o analiză a acestora şi să cenzureze anumite cheltuieli, care nu se încadrează în cheltuielile ce pot fi rambursate în mod legal de asigurător, exemplificându-se cu îmbrăcăminte, încălţăminte, apreciindu-se că admiterea sumei de 35.020,46 lei este netemeinică şi nelegală, fiind nedovedită cu înscrisuri care să aibă legătură de cauzalitate cu scopul şi prejudiciul pretins de partea civilă. 

Curtea, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. şi în limitele impuse de art. 418 şi art. 419 C. pr. pen., constată că apelurile sunt fondate, pentru următoarele considerente: 

Este de precizat că prezenta cauză are ca obiect soluţionarea exclusivă a laturii civile, în condiţiile în care prin sentinţa penală nr. 185/31.05.2017 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 911/A/11.10.2017 a Curţii de Apel Piteşti, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, în modalitatea normativă prevăzută de art. 96 alin. (2) şi (3) C. pen. în condiţiile art. 396 alin. (10) C. pr. pen., iar în baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe perioada termenului de supraveghere de 2 ani. 

Persoana vătămată Iliescu Ana Maria s-a constituit parte civilă cu sumele de 250.000 euro daune morale şi 250.000 euro daune materiale. 

Referitor la cuantumul daunelor morale, instanţa de fond a stabilit în echitate, apreciind judicios că se justifică obligarea asigurătorului la plata sumei totale solicitate, în condiţiile în care sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale prev. de art. 1357 şi urm. Cod civil, accidentul rutier ca faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, a lezat în mod ireparabil integritatea fizică a părţii civile care avea vârsta de 20 de ani şi a fost încadrată în grad de handicap permanent, fiindu-i afectată şi integritatea psihică, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură, dreptul la muncă şi dreptul de a-şi întemeia o familie. 

În urma accidentului rutier produs din culpa exclusivă a inculpatului, partea civilă şi-a pierdut în totalitate capacitatea de autoîngrijire, ceea ce a determinat-o să renunţe la studiile universitare (la acel moment fiind studentă în anul I la Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii Spiru Haret), consecinţă devastatoare asupra carierei profesionale, a participării sale active la viaţa socială, ţinând cont de împrejurarea că era o persoană foarte activă şi avea foarte mulţi prieteni, iar în prezent aceasta s-a autoizolat, şi-a părăsit grupurile sociale specifice vârstei, fiind evident că, i-a fost afectat inclusiv dreptul 

de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie. Este de subliniat şi faptul că partea civilă provine dintr-o familie monoparentală, decesul tatălui încă de la vârsta de 6 ani constituind un factor mobilizator în dorinţa de a-şi depăşi condiţia socială, aspect relevat de atitudinea părţii civile care desfăşura activităţi lucrative în perioada vacanţelor pentru a obţine resursele materiale necesare continuării studiilor universitare şi înscrierii la şcoala de şoferi. 

Pentru considerentele expuse anterior, traumele psihice suferite de către partea civilă în urma lezării unor drepturi fundamentale consacrate de Constituţia României şi jurisprudenţa CEDO, natura şi gravitatea leziunilor traumatice cauzate care au determinat încadrarea sa în gradul de handicap permanent, vârsta de numai 20 de ani, de la care aceasta a fost şi va fi privată de o viaţă socială activă, fiindu-i afectată definitiv cariera profesională, nemaiavând posibilitatea concretă din punct de vedere fizic să-şi continue studiile la Facultatea de Geografie şi implicit afectarea dreptului părţii civile de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie, sunt criterii obiective care justifică acordarea sumei de 250.000 euro cu titlu de daune morale, fără să constituie o îmbogăţire fără justă cauză a părţii civile, aşa cum susţin inculpatul şi partea responsabilă civilmente. 

În considerentele sentinţei se menţionează că, daunele materiale au fost stabilite de instanţa de fond în raport de menţiunile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, de înscrisurile depuse la dosar de către partea civilă şi a ” prejudiciului pentru pierderea unei şanse”, reprezentând diferenţa dintre venitul mediu net pe economie – circa 2500 lei şi valoarea medie a venitului pe care partea civilă îl va obţine cu titlul de pensie de invaliditate – circa 1000 lei, fiind individualizată perioada de timp pentru care se vor acorda aceste despăgubiri, în sensul că a fost avut în vedere că partea civilă ar fi absolvit Facultatea de Geografie în jurul vârstei de 23 ani, iar pensionarea sa ar fi avut loc la momentul împlinirii vârstei de 63 ani, conform legislaţiei în vigoare, aceasta fiind motivaţia pentru care despăgubirile s-au raportat la durata de 40 de ani şi s-a constatat că prejudiciul suferit de către partea civilă pentru pierderea unei şanse, este de 720.000 lei. 

Este de menţionat că, raportul de expertiză contabilă a evidenţiat cheltuielile specifice cu alimente, combustibil, medicamente, îmbrăcăminte şi încălţăminte, echipamentele medicale, taxe de spitalizare şi analize medicale, respectiv produse de igienă, iar lunar, partea civilă se deplasează la diferite centre medicale de recuperare, unde cheltuieşte suma de circa 3000 lei, în contextul în care nu se poate îmbrăca şi hrăni singură, iar pentru deplasare are nevoie de un însoţitor permanent. 

Având în vedere documentele justificative depuse la dosarul cauzei la instanţa de fond, care atestă aceste cheltuieli specifice, menţiunile raportului de expertiză contabilă, cât şi înscrisurile depuse de partea civilă în faza procesuală a apelului, Curtea va stabili, în echitate, suma totală de 100.000 lei cu titlu de daune materiale. 

pag. 5 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Jurisprudenta Revista Romana de Jurisprudenta 6 din 2020 

Sub aspectul „prejudiciului suferit prin pierderea unei şanse”, asigurătorul nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri cu titlu de prestaţie periodică sub formă globală, în temeiul art. 1.387 C. civ., întrucât acestea nu se circumscriu noţiunii de „risc asigurat” în accepţiunea legii speciale aplicabile, nu intră în categoria despăgubirilor civile menţionate de art. 26 din norma ASF nr. 20/2017, privind asigurările auto din România, asigurătorul neputând fi obligat la plata unei despăgubiri globale, reprezentând diferenţa dintre venitul mediu net pe economie şi pensia de invaliditate pe o perioadă de 40 de ani, în considerarea faptului că partea civilă ar fi absolvit facultatea în jurul vârstei de 23 ani, iar pensionarea sa ar fi avut loc la momentul împlinirii vârstei de 63 ani. 

Din punct de vedere procedural, în raport de dispoziţiile art. 1.385 alin. (1) şi art. 1.386 C. civ., partea civilă are posibilitatea concretă de a solicita şi obţine periodic la instanţa civilă competentă, corelativ suportării efective a unor cheltuieli materiale relativ la evoluţia nefavorabilă a stării de sănătate, despăgubiri care să acopere integral repararea prejudiciului cauzat. 

Pentru considerentele expuse anterior, nu se justifică obligarea asigurătorului la plata sumei globale de 720.000 lei către partea civilă cu titlu de „prejudiciu pentru pierderea unei şanse”, ci numai la contravaloarea daunelor materiale care au caracter de certitudine, în baza documentelor justificative şi raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză. 

Sentinţa este nelegală sub aspectul obligării inculpatului la plata cheltuielilor judiciare în favoarea părţii civile, în contextul în care acestea trebuie suportate de partea responsabilă civilmente în calitate de asigurător, fiind admisă parţial acţiunea civilă exercitată de partea civilă, în baza contractului de asigurare şi normelor specifice de răspundere civilă, cu scopul recuperării prejudiciului cauzat în urma accidentelor auto. 

În consecinţă, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. pr. pen., Curtea va admite apelurile declarate de inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în sensul că va desfiinţa în parte sentinţa şi rejudecând, va reduce cuantumul daunelor materiale, de la 755.020,46 lei la 100.000 lei, va înlătura obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare în favoarea părţii civile şi va obliga partea responsabilă civilmente la plata sumei de 4.500 lei, cu acest titlu. 

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu contravin prezentei decizii. 

Comentariu 

Dispoziţiile art. 998-1003 din vechiul Cod civil (1864) nu făceau nicio referire cu privire la conţinutul noţiunii de prejudiciu, însă acesta a fost larg utilizat în terminologia juridică, fiind considerat în doctrină şi în jurisprudenţă un element esenţial, atât al răspunderii civile delictuale, cât şi contractuale, precum şi o condiţie a angajării acestora. Astfel, neexistând o reglementare expresă, definirea trăsăturilor caracteristice şi condiţiilor de evaluare ale prejudiciului a avut loc pe cale jurisprudenţială şi doctrinară. 

Jurisprudenţial, anterior noii reglementări, au fost indemnizate prejudiciile rezultate din pierderea unei şanse chiar dacă instanţele, în motivarea hotărârilor, nu foloseau această sintagmă şi nici nu invocau argumente privind pierderea şansei. Astfel, într-o cauză soluţionată de instanţa supremă în anul 1992 s-a apreciat că: „este îndreptăţită să obţină repararea prejudiciului, persoana care, deşi nu era încadrată în muncă la data evenimentului, din probele administrate a rezultat, cu certitudine, că urma să se angajeze, iar această întârziere se datorează neîndoielnic săvârşirii faptei ilicite a cărei victimă a fost”. 

Astfel, la acest moment, noul Cod civil recunoaşte următoarele tipuri de prejudicii: 

– prejudiciile patrimoniale, care sunt consecinţe negative asupra patrimoniului unei persoane, de exemplu: distrugerea unui bun sau pierderea unui profit; 

– prejudiciile nepatrimoniale (morale), care constau în dureri psihice şi suferinţe psihice cauzate persoanei. Pentru angajarea răspunderii civile, pe lângă condiţia existenţei unui prejudiciu, este necesar ca acesta să fie cert, direct, personal şi să rezulte din atingerea sau încălcarea unei drept sau interes legitim. 

În urma adoptării actualului Cod civil, prin art. 1.532 alin. (2) şi art. 1.385 alin. (4), legiuitorul a oferit o nouă abordare instituţiei răspunderii civile delictuale. În noul context legal, pentru prima dată în dreptul român s-a reglementat în mod expres posibilitatea reparării unui tip de prejudiciu distinct, şi anume, prejudiciul rezultat din pierderea unei şanse. 

Prejudiciul rezultat din pierderea unei şanse reprezintă aşadar un element de noutate în cadrul noii reglementări, legiuitorul consacrând acest tip de prejudiciu pentru a crea o practică judiciară unitară, dar şi pentru a pune capăt controverselor ce existau în legătură cu acest subiect sub imperiul vechii reglementări, creându-se un regim juridic special tocmai pentru a proteja victimele prejudiciului rezultat din pierderea unei şanse şi pentru a oferi o compensare a situaţiei dezavantajoase cauzată de ratarea unei oportunităţi. 

Reţinem astfel că, doctrina a statuat că certitudinea prejudiciului este caracterul său cel mai important şi deci un prejudiciu este considerat cert atunci când existenţa lui, prezentă sau viitoare, este sigură, iar întinderea sa poate fi stabilită în prezent, în literatura de specialitate statuându-se că nu sunt certe prejudiciile viitoare şi eventuale, adică acele prejudicii ale căror producere este îndoielnică şi pe cale de consecinţă, nu se va putea dispune indemnizarea lor, astfel că prin raportare la condiţiile şansei dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, prejudiciul este şi rămâne cu totul eventual sau ipotetic şi bineînţeles, incert şi nereparabil. 

Aşadar, atâta timp cât condiţiile şansei nu sunt îndeplinite, lipseşte caracterul cert, per a contrario, atâta timp cât condiţiile şansei sunt îndeplinite, rezultă că prejudiciul are caracter cert, fiind reparabil. 

Acest tip de prejudiciu priveşte acele urmări negative cauzate de o faptă ilicită, care constau în ratarea posibilităţii reale şi serioase „privind producerea unui eveniment favorabil pentru viaţa victimei, care i-ar fi putut aduce împliniri în viaţa personală sau în plan economic prin realizarea unor proiecte„. 

Astfel, pentru a putea obţine compensarea prejudiciului, victima va trebui să demonstreze şi faptul că a fost ratată o şansă reală şi serioasă, fiind aproape o certitudine că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a condus la ratarea şansei, iar o altă condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciului suferit prin pierderea unei şanse este aceea ca şansa să fie reală şi serioasă. 

Cu privire la caracterul real al şansei, s-a apreciat că o şansă este reală atunci când la momentul intervenţiei faptei ilicite, victima prejudiciului a fost în cursul exercitării sau realizării şansei sale ori în măsură să profite de acea şansă, după caz, pe punctul de a profita de acea şansă, concluzionându-se că la stabilirea caracterului real al şansei pierdute trebuie avute în pag. 6 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Jurisprudenta Revista Romana de Jurisprudenta 6 din 2020 

vedere două ipoteze, în funcţie de faptul dacă victima prejudiciului şi-a încercat sau nu şansa în momentul săvârşirii faptei ilicite, care a împiedicat-o să obţină avantajul dorit. 

Prin urmare, reperul esenţial în analiza caracterului real al şansei este cel al momentului în care intervine fapta ilicită care blochează realizarea şansei. Trebuie ca victima, la acest moment, să se afle pe punctul de începe să-şi fructifice şansa sau chiar în cursul fructificării şansei, după cum s-a afirmat şi în doctrină: „posibilitatea evenimentului favorabil trebuie să fie mai mult decât o simplă dorinţă subiectivă a victimei, astfel că, această condiţie lipseşte atunci când între momentul săvârşirii faptei şi momentul la care victima intenţiona să-şi fructific şansa este o întindere temporală suficient de mare încât să indice că nu exista un interes real de a urmări materializarea şansei. 

Condiţia caracterului serios al şansei se va aprecia raportat la probabilitatea obţinerii avantajului, şansa pierdută fiind considerată serioasă dacă există suficiente date pentru a se putea afirma că era probabil ca evenimentul să se fi realizat în mod favorabil pentru victimă şi prin urmare, şansa întâmplării trebuie să aibă un minim temei, care să ne permită să concluzionăm că victima ar fi putut obţine avantajul dorit sau să evite paguba în lipsa delictului civil, care a determinat ratarea evenimentului favorabil. 

Prin pierderea unei şanse se înţelege pierderea posibilităţii unei persoane de a realiza un câştig sau de a evita o pierdere; de aici rezultă un prejudiciu pentru persoana în cauză, iar dauna rezultând din pierderea şansei se încadrează în categoria prejudiciului virtual, fiind situat la jumătatea drumului între prejudiciul pur eventual şi prejudiciul cert. Tocmai de aceea se apreciază că natura ambiguă a acestuia face ca indemnizarea lui să fie mult mai delicată. 

Pornind de la analiza dispoziţiilor legale, am arătat că pentru ca un prejudiciu rezultat din pierderea unei şanse să poată fi indemnizat, şansa trebuie să fie reală şi serioasă, ceea ce presupune ca victima prejudiciului să fi fost în cursul exercitării şansei sale ori în măsură sa profite de acea şansă, dar şi să existe date suficiente pentru a se putea afirma că exista o probabilitate ca victima să fi obţinut avantajul dorit, dacă nu intervenea fapta ilicită. 

Din perspectiva întinderii prejudiciului, două criterii sunt importante a fi avute în vedere de jurisprudenţă: probabilitatea reală şi serioasă de fructificare a şansei şi gradul de vinovăţie al autorului faptei ilicite, fiind normal ca un autor care acţionează cu intenţia directă de a priva victima de o şansă să fie mai aspru sancţionat decât un autor care din culpă cauzează pierderea şansei. 

Astfel, la evaluarea unui caz concret, caracterul probabil al şansei, care atrage certitudinea prejudiciului iniţial, condiţionează evaluarea indemnizării şi previne repararea prejudiciului final, care nu este cert. Principiul limitării indemnizaţiei are ca şi consecinţă necesitatea unei duble evaluări. 

În primul rând, judecătorul va trebui să analizeze situaţia victimei în cazul în care şansa s-ar fi realizat, ceea ce presupune evaluarea prejudiciului final. În a doua etapă, se va stabili probabilitatea concretă pe care o avea şansa să se concretizeze, prin raportare la realitatea şi seriozitatea sa. Astfel, pierderea şansei va fi cuantificată într-un procent, reprezentând gradul de probabilitate. Pentru a identifica în mod corect procentajul, analiza trebuie să implice întotdeauna şi examinarea situaţiei personale a victimei. 

În speţa de faţă, instanţa de fond a făcut o evaluare efectivă doar a daunelor morale prin prisma solicitării victimei, incluzând în această evaluare şi cererea vizând acordarea acestui prejudiciu pentru pierderea unei şanse, deşi în acest ultim caz analiza trebuia să fie distinctă şi punctuală, raportată la obiectivele şi criteriile expuse anterior. 

Este discutabil punctul de vedere al instanţei în sensul că asigurătorul nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri cu titlu de prestaţie periodică sub formă globală, în temeiul art. 1387 Cod civil, întrucât acestea nu s-ar circumscrie noţiunii de ” risc asigurat” în accepţiunea legii speciale aplicabile, invocându-se că nu intră în categoria despăgubirilor civile menţionate de art. 26 din norma ASF nr. 20/2017, privind asigurările auto din România, astfel că asigurătorul neputând fi obligat la plata unei despăgubiri globale. 

Despăgubirile cu titlu de prestaţie periodică sub formă globală, în temeiul art. 1387 Cod civil, sunt perfect admisibile, în cazul de faţă lipsind însă dovezile că victima ar fi putut obţine avantajul dorit sau să evite paguba în lipsa delictului civil, care a determinat ratarea evenimentului favorabil, raportate evident şi la factorul timp, prin stabilirea momentului în care intervine fapta ilicită care se presupune că blochează realizarea şansei. 

Aşa cum s-a menţionat anterior, aspectele vizând daunele materiale constând în acordarea prejudiciului pentru pierderea unei şanse, trebuie să se supună criteriilor de admisibilitate expuse, plecând de la situaţia victimei, momentul în care a intervenit evenimentul, respectiv dacă victima prejudiciului a fost în cursul exercitării şansei sale ori în măsură sa profite de acea şansă, dar şi să existe date suficiente pentru a se putea afirma că exista o probabilitate ca victima să fi obţinut avantajul dorit, dacă nu intervenea fapta ilicită, urmată de etapa evaluării prejudiciului final, respectiv probabilitatea concretă pe care o avea şansa să se concretizeze, prin raportare la realitatea şi seriozitatea sa. 

Publicat în „REVISTA ROMÂNĂ DE JURISPRUDENŢĂ” cu numărul 6 din data de 31

Prin cererea înregistrată sub nr. 6185/108/2010 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanţii C.N., C.S. şi D.L. au chemat în judecată pe pârâta SC A.R.A. SA prin Sucursala Arad solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să o oblige pe pârâtă la plata a câte 150.000 euro, daune morale. 

La acest dosar au fost conexate dosarele nr. 6166/108/2010 şi nr. 6167/108/2010 ale aceluiaşi tribunal. 

Prin sentinţa comercială nr. 966 din 25 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 6165/108/2010 s-a admis în parte acţiunea comercială în pretenţii formulată de reclamanţi şi s-a dispus: 

– Obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 euro sau echivalentul în RON la cursul Băncii Naţionale a României de la data producerii accidentului, 13 februarie 2010, către reclamantul C.S.; 

– Obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 euro sau echivalentul în RON la cursul Băncii Naţionale a României de la data producerii accidentului, 13 februarie 2010, către reclamantul C.N.; 

– Obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 euro sau echivalentul în RON la cursul Băncii Naţionale a României de la data producerii accidentului, 13 februarie 2010, către reclamanta D.L. 

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că fiicele reclamanţilor C.N., C.S., pasagere în autoturism, au decedat în urma accidentului din data de 13 februarie 2010, cauzat de asiguratul pârâtei, D.S.S., decedat şi el în accident, iar reclamanta D.L., pasageră şi ea în aceeaşi maşină, a suferit vătămări corporale grave, fiind spitalizată timp de 3 luni şi i s-a implantat o tijă în picior, din cauza accidentului 

pag. 1 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 2129 din 30-mai-2013 

fiind mutată de la locul iniţial de muncă la un alt loc din cadrul aceluiaşi departament, pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea şi de pe scaun. De asemenea, conform expertizei medico-legale, pentru leziunile suferite au fost necesare 150 de zile de îngrijiri medicale. 

După aflarea veştii decesului nepoatei sale, mama reclamantului C.N. a suferit un atac cerebral, decedând la 5 zile după decesul nepoatei sale. 

Decesul fiicelor a produs reclamanţilor un prejudiciu de ordin moral. Moartea violentă a copiilor a provocat membrilor familiei o suferinţă de ordin afectiv, pentru pierderea unei persoane apropiate. De asemenea, în ceea ce o priveşte pe reclamanta D.L. aceasta a suferit, în afara şocului cauzat de accident şi suferinţe de ordin fizic. 

Pe de altă parte, sumele de bani care se acordă cu titlu de daune morale trebuie să aibă efecte compensatorii, să poată fi calificate numai ca despăgubiri şi să nu se constituie în venituri nejustificate. 

Conform art. 998 C. civ. în persoana asiguratului pârâtei erau întrunite elementele răspunderii civile delictuale: fapta ilicită de a provoca accidentul prin încălcarea regulilor de circulaţie, vinovăţia sub forma culpei, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs, acesta din urmă constând în decesul fiicelor reclamanţilor şi leziunile cauzate prin accident, reclamantei D.L. 

Art. 49 din Legea nr. 136/1995 prevede că asigurătorul acordă despăgubiri, în temeiul contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule. 

Prin art. 51 din Ordinul nr. 113.133/2006 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor se prevede că în caz de vătămare corporală şi deces, daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România. 

În temeiul art. 24 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, despăgubirile se raportează la cursul Băncii Naţionale a României de la data producerii accidentului. 

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta D.L. şi pârâta SC A.R.A. SA Bucureşti, prin sucursala Arad. 

Reclamanta-apelantă D.L. a solicitat admiterea apelului, schimbarea, în parte, a hotărârii apelate, în sensul majorării daunelor morale ale apelantei la suma de 70.000 euro. 

În faza cercetării judecătoreşti s-a efectuat o expertiză medico-legală care a concluzionat pe marginea leziunilor acesteia şi a consecinţelor pe termen lung. 

În drept a invocat art. 298 C. pr. civ. 

Pârâta SC A.R.A. SA Bucureşti, prin sucursala Arad, a solicitat admiterea apelului în sensul diminuării daunelor morale acordate reclamanţilor C.N. şi C.S., la câte 10.000 euro pentru fiecare. 

În motivare a arătat că nu a contestat vinovăţia asiguratului său, D.S.S., care a deţinut asigurare de răspundere civilă valabilă la data accidentului, 13 februarie 2010. În baza acestei poliţe societatea de asigurare achită despăgubiri materiale şi morale în limitele stabilite de Ordinul nr. 21/2009 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, dat în aplicarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările în România. 

Cu toate că norma legală nu stabileşte limite şi criterii în sfera despăgubirilor morale, repararea integrală a prejudiciului în domeniul daunelor morale trebuie să urmărească realizarea unei compensări materiale cu efect în sfera morală, fără a genera venituri nejustificate în beneficiul victimelor indirecte ale accidentului. 

În speţă s-a făcut dovada creării unui prejudiciu moral părinţilor supravieţuitori, fapt ce îi îndreptăţeşte la acordarea daunelor morale, dar nu şi la cuantumul acordat, raportat la cazul concret. Apelanta a apreciat că suma acestora, prin prisma doctrinei şi a jurisprudenţei în materie, este exagerată. 

Apelanta a apreciat că acordarea despăgubirilor morale în cuantum de câte 10.000 euro, achitabili în RON, la cursul din data accidentului, fiecărui reclamant, C.N. şi C.S., ar constitui o justă reparaţie morală şi o baza rezonabilă materială, pe viitor, pentru comemorarea victimelor. 

Prin decizia comercială nr. 272 din 8 decembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, a fost admis apelul reclamantei D.L., a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată fiind obligată pârâta la plata sumei de 15.000 euro sau echivalentul în RON la cursul Băncii Naţionale a României, către reclamantă, a fost respins apelul pârâtei, fiind menţinută, în rest, sentinţa apelată. 

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele: 

Relativ la apelul reclamantei, instanţa de apel a constatat că suma de 5.000 euro sau echivalentul în RON la cursul Băncii Naţionale a României de la data producerii accidentului rutier, acordată de prima instanţă cu titlu de daune morale acestei reclamante, nu satisface pe deplin cerinţele prevederilor art. 1084 C. civ., care statuează asupra principiului reparării integrale a prejudiciului, în sensul că „Daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit (…)”. 

Aceste prevederi trebuie să însoţească nu numai regimul juridic al răspunderii civile statuat de dispoziţiile dreptului comun (art. 998 şi urm. C. civ.), în privinţa răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1073 şi urm. C. civ., relativ la răspunderea civilă contractuală, ci şi regimul juridic special instituit de legislaţia asigurărilor pentru accidente de autovehicule, reprezentat de prevederile art. 41-44, art. 49-51, art. 55 şi art. 57 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. 

În cauză, reclamanta a afirmat că prin accidentul rutier produs din culpa asiguratului, contractant al pârâtei, a suferit un prejudiciu moral constând în vătămarea sa corporală gravă, soldată cu un număr de 150 de zile de îngrijiri medicale, implantarea unei tije femur drept şi dobândirea unei uşoare limitări a ortostatismului şi mersului (a se vedea Raportul de primă expertiză medico-legală „completat”, dosar nr. 6165/108/2010, nr. vechi 1555/II). 

De asemenea, din scrisoarea medicală rezultă că reclamanta a fost spitalizată în perioada imediat următoare accidentului, 13 februarie 2010 – 16 martie 2010, cu diagnosticul: 1. fractură a secţiunii intertrohanteriene a femurului; 2. fractură a claviculei; 3. fractură a pubisului. Respectiv că a fost reinternată pentru intervenţie chirurgicală şi practicarea osteosintezei cu tija K şi alezaj a fracturii de femur. 

Epicriza a relevat, după investigaţii, că reclamanta a prezentat politraumatism fracturi costale IX-X-XI, fractură femur drept ram ilio pubian, fractură claviculă. 

După externare, reclamanta a dobândit o dizabilitate locomotorie temporară, având nevoie pentru deplasare de cârje, iar în continuare va necesita o nouă spitalizare pentru extracţia tijei K şi a materialului de osteosinteză. Raportul de primă expertiză medico-legală din 8 februarie 2011 concluzionează că medicul legist nu se poate pronunţa asupra unor eventuale sechele, decât după epuizarea mijloacelor terapeutice recomandate, de principiu după luna iunie 2011, în situaţia că este extras materialul de osteosinteză. 

pag. 2 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 2129 din 30-mai-2013 

Prin consecinţă, în acord cu expresia „prejudiciu suferit” relevată de art. 1084 C. civ., iar nu de „beneficiu de care a fost lipsit” creditorul, instanţa de apel a apreciat că reclamanta a fost nevoită să întâmpine suferinţe, atât fizice, datorită supunerii sale la vătămările corporale expuse şi la procedurile medicale de refacere a integrităţii corporale şi a sănătăţii, cât şi psihice, constând în afecţiunile resimţite de reclamantă ca urmare a pierderii parţiale a integrităţii stării de sănătate, a dobândirii, chiar şi temporare, a unor dizabilităţi de locomoţie, precum şi a necesităţii, pe un termen incert, de a purta asupra corpului său materiale de osteosinteză, inclusiv de a rămâne cu sechele locomotorii pe toată durata vieţii. 

Aceste suferinţe s-au repercutat, neîndoielnic, asupra următoarelor drepturi ale reclamantei: dreptul la integritate corporală şi la sănătate; dreptul de a desfăşura activităţi sociale, economice, culturale, familiale şi de agrement potrivit aptitudinilor fizice, cognitive şi afective corespunzătoare vârstei sale şi preocupărilor pe care le conferă unei persoane tinere starea de deplină sănătate şi disponibilitate. 

Atingerea acestor drepturi cauzează titularului lor un prejudiciu moral a cărui dezdăunare se realizează prin acordarea, cu titlu de compensaţie a suferinţelor încercate, a unor daune morale, în măsură să ofere persoanei prejudiciate, în mod justificat o satisfacţie pecuniară sau/şi de altă natură, astfel încât încălcarea dreptului titularului, pe de o parte, şi prejudiciul moral cauzat de făptuitor, pe de altă parte, să nu rămână în afara protecţiei juridice a drepturilor lezate, respectiv, a obligaţiei generate de acoperire a prejudiciului unor astfel de drepturi. 

Identificarea drepturilor lezate şi a conţinutului acestora, precum şi determinarea în concreto a prejudiciului moral, sunt atribute exclusive ale instanţei de judecată, în condiţiile în care asigurătorul, subrogat în obligaţiile persoanei asiguratului, responsabil de cauzarea unui astfel de prejudiciu, nu decide, în temeiul contractului de asigurare să dezdăuneze victima prejudiciului. 

Existenţa prejudiciului moral rezultând din atingerea gravă a drepturilor reclamantei, mai sus expuse, nu a fost contestată de pârâta asigurator. Ceea ce a comportat critici din partea reclamantei apelante şi opuneri din partea pârâtei asigurător se referă la întinderea acestui prejudiciu şi, implicit, la suma daunelor morale acordate de prima instanţă, ca o compensaţie a acestuia. 

Instanţa de apel a apreciat că suma de 5.000 euro sau echivalentul în RON acordată de prima instanţă reclamantei cu titlu de daune morale, nu acoperă integral, în expresie pecuniară, întreaga întindere a prejudiciului moral suferit de reclamantă, şi nu este de natură a reflecta dezdăunarea integrală a reclamantei pentru gravele atingeri aduse drepturilor sale nepatrimoniale, cum sunt dreptul la integritatea corporală şi a sănătăţii, respectiv dreptul de a dispune asupra modului său obişnuit de viaţă, potrivit vârstei, stării depline de sănătate şi pregătirii profesionale. 

Prima instanţă nu a oferit părţilor nici un criteriu obiectiv, de natură a putea fi verificat, inclusiv de instanţa de control judiciar, în raport de care să se reţină, pe de o parte, ca fiind justificată suma daunelor morale în cuantumul acordat, iar pe de altă parte, să permită aprecierea că orice daune morale acordate în plus s-ar constitui într-o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei. 

În raport de criteriul obiectiv al reţinerii consecinţelor integrate prejudiciului moral cauzat reclamantei, instanţa de apel a constatat că se impune acordarea unor daune morale în cuantum superior celui dispus de prima instanţă, şi anume de 15.000 euro sau echivalentul în RON, de natură a reprezenta o justificată compensare pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă. 

Pentru aceleaşi considerente, a părut excesivă cererea reclamantei de a i se acorda daune morale în sumă de 70.000 euro sau echivalentul în RON, în raport de datele cauzei, aşa cum au fost descrise. Nici durata îngrijirilor medicale, nici categoria abordărilor terapeutice efectuate, la care se alătură lipsa unei constatări medicale a prezenţei sau iminenţei comportării unor sechele rezultate din politraumatismul resimţit de reclamantă, nu au oferit instanţei de apel elemente suplimentare pentru a considera justificat acest cuantum al daunelor morale. 

Critica apelantei-pârâte a fost găsită nefondată. 

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut că nu constituie criterii obiective pentru comensurarea dimensiunii prejudiciului moral, nici a cuantumului daunelor morale, aspectele invocate de pârâta asigurător, şi anume: doctrina şi jurisprudenţa în materie; cadrul compensatoriu-reparator al răspunderii civile auto prin efectul legii; interdicţia îmbogăţirii fără justă cauză a reclamanţilor; situaţia inechităţii dintre părinţii autorului accidentului şi părinţii victimelor. 

Instanţa de apel a reţinut că şi în privinţa daunelor morale, definite ca obiect al obligaţiei de dezdăunare pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea, nesocotirea sau atingerea unor drepturi nepatrimoniale instanţa de judecată trebuie să recurgă, în vederea identificării şi evaluării acestei categorii de daune, la criterii obiective, singurele în măsură să ofere caracterul justificat al daunelor şi natura controlată a acestora. 

Astfel de criterii obiective trebuie să răspundă principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat, fie acesta de natură nepatrimonială, morală. 

Întinderea unui astfel de prejudiciu, cu reflectarea sa în câmpul daunelor morale, nu se comportă identic nici măcar în cauzele ce comportă consecinţe identice, decesul victimei accidentului. 

În această cauză, suferinţele psihice resimţite de părinţii celor două victime, în circumstanţele proprii, specifice, relevate de datele cauzei, şi anume pierderea tragică a vieţii fiicelor lor, la o vârstă a victimelor de numai 20 de ani, în condiţiile în care datorită acestui eveniment, la un interval de 5 zile a decedat şi bunica victimei, C.S.N., iar pentru victima C.A.S., tatăl acesteia, C.S., se pregătea să-i organizeze căsătoria, au relevat suficiente considerente, având temeiuri obiective, care au condus la constatarea suferinţelor psihice încercate de reclamanţi, ca urmare a pierderii vieţii fiinţelor dragi. 

Prin urmare, reclamanţilor le-a fost cauzat un prejudiciu moral sever reprezentat de lipsirea acestora pentru totdeauna de afecţiunea şi sprijin moral de care ar fi beneficiat din partea fiicelor lor. 

Este adevărat că dreptul la viaţă aparţine exclusiv titularului său. Însă, de acest drept se bucură, datorită raporturilor strânse de rudenie, afecţiune şi sprijin reciproc, şi persoanele aflate în legătură directă cu aceste raporturi, aşa cum sunt părinţii faţă de copiii lor. 

Prin urmare stingerea dreptului la viaţă a oricăruia dintre aceşti subiecţi afectează negativ, iremediabil şi incomensurabil dreptul la familie şi la un mod de viaţă armonizat unui cadru de familie obişnuit, al persoanelor supravieţuitoare, fie acestea părinţi sau copii. 

În aceste împrejurări atingerea dreptului la viaţă a victimei generează stingerea unor drepturi inseparabil legate de persoana supravieţuitoare, cum sunt dreptul de a avea şi a păstra o familie; dreptul de a acorda şi a primi sprijin material şi/sau moral la/de la membrii familiei; dreptul de a desfăşura împreună cu membrii familiei, părinţi şi copii, activităţi domestice fie acestea organizatorice, de socializare sau de agrement familial. 

Dimensiunea prejudiciului moral şi a pretium doloris se raportează, totodată, la anterioritatea raporturilor dintre subiecţii raportului de familie. 

pag. 3 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 2129 din 30-mai-2013 

Astfel, în lipsa unor probe contrarii, instanţa de apel a reţinut că între reclamanţi şi fiicele lor decedate au existat, fără echivoc, raporturi strânse de afecţiune, de respect al relaţiilor de familie, precum şi de participare activă, reciprocă la modul lor de viaţă, în familie şi în particular, ceea ce agravează severitatea dezdăunării reclamanţilor, deoarece în aceste condiţii pierderea celor două fiice denotă încetarea intempestivă, pentru totdeauna, a acestor raporturi, cu consecinţa resimţirii altor suferinţe psihice de către aceeaşi reclamanţi. 

Prin încheierea nr. 83 din 8 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost admisă cererea de completarea a dispozitivului deciziei comerciale nr. 272 din 8 decembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara şi s-a dispus completarea acestui dispozitiv în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 15.000 euro sau echivalentul în RON la cursul Băncii Naţionale a României de la data producerii accidentului, 13 februarie 2010 către reclamanta D.L. 

Împotriva deciziei comerciale nr. 272 din 8 decembrie 2011 pârâta-recurentă SC A.R.A. SA prin sucursala Arad a declarat recurs aducându-i următoarele critici: 

1. Cu toate că a statuat că instanţa de judecată trebuie să recurgă la criterii obiective pentru comensurarea dimensiunii prejudiciului moral suferit instanţa de apel a considerat că doctrina şi jurisprudenţa nu pot constitui un criteriu obiectiv, deşi acest lucru este prevăzut, în mod expres în Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, dat în aplicarea Legii nr. 136/1995. 
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea cadrului compensatoriu-reparator al răspunderii civile prin efectul legii, având în vedere faptul că repararea prejudiciului, în privinţa cuantumului daunelor morale acordate, trebuie să se facă într-un cuantum decent, care să aibă rolul de a alina suferinţele încercate prin pierderea unei persoane dragi. 
3. Instanţa de apel a înlăturat, în mod nejustificat, critica privind îmbogăţirea fără just temei, având în vedere faptul că părţile vătămate au solicitat sume imense, în totală discordanţă cu realitatea. 

În acordarea acestor despăgubiri trebuie să se ţină cont şi de realităţile economico-sociale, pentru a se evita discrepanţele între sumele mari acordate şi veniturile pe care părţile vătămate nu le-ar fi obţinut în întreaga viaţă de muncă. 

4. În ce priveşte despăgubirile acordate reclamantei D.L., pârâta-recurentă a arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a concluzionat că stabilirea cuantumul despăgubirilor morale este atributul exclusiv al instanţei de judecată, în condiţiile în care asigurătorul nu a decis să desdăuneze victima accidentului, deşi asigurătorul şi-a manifestat disponibilitatea acordării tuturor despăgubirilor materiale concrete, probate cu documente justificative, însă acest fel de despăgubiri nu au fost solicitate, fiind solicitate, în schimb, daune morale în cuantum foarte ridicat. 

La data de 14 ianuarie 2013 reclamanţii au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului. 

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 

În primul rând, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează acordarea daunelor morale, ce derivă din aplicarea Legii nr. 136/1995. 

Astfel, atât din cuprinsul art. 51 pct. 1 lit. f) al Normelor de aplicare a Legii nr. 136/1995, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113.133/2006, cât şi al art. 49 pct. 1 lit. f) al Normelor de aplicare a aceleiaşi legi, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, se arată, în mod expres, faptul că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămărilor corporale sau a deceselor unor persoane, în ce priveşte daunele morale, trebuie avută în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România. 

Prin urmare, susţinerea instanţei de apel că aceste criterii nu trebuie avute în vedere este nelegală. 

De asemenea, este greşită trimiterea făcută de către instanţa de apel la prevederile art. 1084 C. civ., relativ la regimul juridic special instituit de legislaţia asigurărilor. 

Deşi instanţa de apel face referire la necesitatea raportării, în determinarea cuantumului daunelor morale, la criterii obiective, aceasta face, în fapt, referire la criterii obiective în ce priveşte determinarea cuantumului unor eventuale daune materiale, însă acest tip de daune nu a fost solicitat de către părţile vătămate, mai ales de către reclamanta D.L., care deşi putea face dovada daunelor materiale pe care le-a suferit, a preferat să ceară daune morale în cuantum foarte mare, gândindu-se, probabil, că acestea vor acoperi şi daunele morale. 

Într-adevăr, de principiu, persoanele vătămate în urma unor accidente de circulaţie, pentru care asigurătorul are obligaţia de desdăunare, ar trebui să primească, în primul rând, despăgubiri materiale, dar şi daune morale, însă, în măsura, în care este cazul. 

Prin urmare, acordarea daunelor morale trebuie făcută într-un cuantum adecvat, fără a suplini daunele materiale, pe criterii obiective, criterii ce sunt relevate de actele normative sus amintite, deşi, este adevărat, într-un mod destul de imprecis. 

Totuşi, acele texte de lege fac trimitere la legislaţia şi jurisprudenţa din România, or, potrivit dispoziţiilor constituţionale, tratatele pe care România le-a semnat şi adoptat, fac parte din legislaţia românească, având chiar prioritate în faţa acesteia, în acest context atât jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cât şi a CEDO, fiind obligatorie pentru instanţele din România. 

Ca atare, instanţa de apel avea obligaţia, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale (celelalte aspecte, privind dreptul părţilor vătămate de a pretinde aceste daune, fiind lămurite), să procedeze la examinarea jurisprudenţei curţilor sus amintite, pentru ca, pe de o parte, părţile vătămate să fie just despăgubite, dar pe de altă parte, această despăgubire să nu constituie o îmbogăţire fără just temei. 

Cuantumul daunelor morale trebuie să asigure doar repararea prejudiciului moral, nu şi a celui material, pe care părţile vătămate puteau să-l pretindă în mod separat, ţinându-se cont, aşa cum s-a arătat mai sus, de criteriile stabilite de actele normative respective, dar şi de contextul economico social în care părţile vătămate se află, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale fiind, într-adevăr, atributul instanţei de judecată, însă nu pe criterii subiective, ci pe criteriile obiective arătate mai sus, care trebuie să fie relevate şi justificate. 

În această ordine de idei, prin prisma celor arătate mai sus, considerentele deciziei recurate conduc la concluzia unei cercetări nedepline a fondului cauzei, astfel că, în baza art. 312 alin. (5) C. pr. civ., astfel cum a fost republicat şi modificat, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel, pentru rejudecarea cauzei, urmând ca instanţa de apel să aibă în vedere cele relevate de către instanţa de recurs. 

Sursa: Monitorul Jurisprudenţei 

Prin sentinţa penală nr. 2488 din 27 decembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, admiţându-se acţiunile civile disjunse conform art. 3201 alin. (5) C. pr. pen., între altele, s-a dispus obligarea inculpatei alături de asiguratorul de răspundere civilă şi la plata sumelor de 15.000 euro daune materiale şi de 30.000 euro daune morale către partea civilă M.E.V., precum şi de 10.000 euro cu titlu de daune morale către partea civilă M.Ş., soţul acesteia. 

De asemenea, în favoarea primei părţii civile s-a stabilit şi o prestaţie periodică lunară în cuantum de 350 lei, începând cu data de 5 septembrie 2009 şi până la data încetării stării de invaliditate. 

Împotriva acestei sentinţe au declarat recursuri părţile civile, persoane fizice precum şi asigurătorul de răspundere civilă, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică. 

pag. 1 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Motivele de casare invocate sunt fondate, în parte. 

Decizia nr. 1696 din 06-dec-2013 

Potrivit dispoziţiilor art. 14 şi art. 16 C. pr. pen. acţiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect exclusiv tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în principal, iar în subsidiar şi a altor persoane care, prin efectul legii ori convenţional sunt chemate să contribuie solidar, după caz alături sau în subsidiar, pentru acoperirea pagubelor produse prin infracţiunile deduse judecăţii instanţei penale şi a căror reparare este guvernată de legea civilă. 

Prima instanţă investită cu soluţionarea laturii civile conform art. 3201 alin. (7) C. pr. pen., a constatat corect întrunirea cumulativă a condiţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, în persoana inculpatei-intimate, precum şi cele privind răspunderea asigurătorului alături de aceasta, astfel cum impun dispoziţiile art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, în cazul prejudiciilor produse de către autoturismele asigurate de răspundere civilă, în cadrul accidentelor de circulaţie. 

Din acest punct de vedere întemeiat, s-a reţinut că izvorul pretenţiilor civile, obiect al acţiunilor civile exercitate de recurenţii-persoane fizice, decurge din fapta ilicită a inculpatei, deoarece prin sentinţa penală nr. 732 din 17 aprilie 2013 pronunţată de aceeaşi instanţă, a fost condamnată definitiv pentru două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen., parte vătămată minorul M.P.C. şi prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., parte vătămată M.E.V., mama acestuia. 

Astfel, la soluţionarea laturii penale, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, că faptele au fost comise în cadrul evenimentului rutier din data de 5 septembrie 2009, când în condiţii de vizibilitate oferită de lumina farurilor, pe un carosabil uscat, conducând autoturismul proprietate personală, în afara localităţii, aceasta a pierdut controlul volanului şi pătrunzând pe contrasens, a intrat în coliziune cu autoturismul condus de partea civilă M.Ş. şi având ca pasageri pe partea civilă M.E.V., soţia sa împreună cu fiul minor, partea civilă M.P.C. 

Potrivit rapoartelor de expertiză medico-legale întocmite în cauză, în împrejurările de fapt menţionate, cele trei părţi civile au suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare un număr de 8-9 zile, 100 zile, respectiv 25-30 zile de îngrijiri medicale, în cazul secundei având ca urmare şi pierderea ochiului stâng, aspect ce constituie infirmitate fizică permanentă. 

Primindu-se drept concludent raportul de expertiză tehnică auto, prin sentinţa penală s-a reţinut iar la soluţionarea laturii civile a procesului penal (disjunsă conform art. 3201 alin. (7) C. pr. pen.) s-a confirmat că accidentul de circulaţie, respectiv vătămarea corporală a părţilor civile, s-a datorat culpei exclusive a inculpatei-intimate, constând în nerespectarea normelor de circulaţie rutieră prevăzut de art. 35 alin. (1), art. 45 alin. (1) şi (3) şi art. 47 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată. 

Prin acţiunile civile exercitate, părţile vătămate M.E.V. şi M.Ş. au solicitat obligarea inculpatei şi asiguratorului de răspundere civilă la plata sumelor de 15.000 euro daune materiale, precum şi de 1.500 euro daune materiale, ocazionate de internarea şi îngrijirea minorului parte vătămată. 

Cu aceeaşi ocazie, acestea s-au constituit părţi civile, secundul în nume propriu şi pentru minorul său, cu sumele de 200.000 euro, respectiv câte 50.000 euro daune morale, reprezentând compensarea prejudiciilor personal nepatrimoniale, suferite consecinţă a traumatismelor produse din culpa exclusivă a inculpatei. 

În fine, partea civilă M.E.V. a solicitat şi obligarea acestora la plata unei contribuţii lunare la întreţinere, consecinţă a pierderii capacităţii de muncă, începând cu data producerii evenimentului rutier şi până la încetarea stării de invaliditate constatată prin decizia de pensionare emisă de autoritatea competentă. 

Faţă de cele ce preced, sub un prim aspect, curtea constată că în speţă, în mod judicios prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, precum şi pentru persoana asigurată, în limitele obligaţiilor asumate printr-un contract de asigurare de răspundere civilă auto, dispunând obligarea inculpatei-intimate alături de asiguratorul de răspundere civilă la plata sumei de 15.000 euro daune materiale solicitate prin acţiunile civile exercitate împreună de către părţile civile M.E.V. şi M.Ş., în nume propriu. 

Întinderea acestora nu este exagerată şi satisface întocmai principiile ce reglementează repararea unor astfel de prejudicii, potrivit legii civil, având în vedere că prin documentaţia medicală depusă în ambele faze procesuale s-a dovedit că din culpa exclusivă a inculpatei, ulterior producerii evenimentului rutier, traumatismele corporale grave suferite de partea civilă M.E.V. au impus multiple internări în spitale de specialitate, în cadrul cărora s-au efectuat intervenţii chirurgicale finalizate prin eviscerarea globului ocular stâng şi protezarea acestuia cu implant de bilă. 

Pe de altă parte, din raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză rezultă că în cadrul evenimentului rutier aceeaşi parte civilă a suferit contuzie toracală abdominală, fractură bazin, fracturi femur bilateral şi dreapta, paralizie sciatic bilaterală, deci traumatisme care în mod notoriu, justifică susţinerile necesităţii alocării sumelor de bani precizate prin notele scrise, ca reprezentând cheltuieli efectuate pentru plata celor trei martori însoţitori, respectiv efectuarea igienei proprii, a activităţilor zilnice din gospodărie, inclusiv creşterea şi îngrijirea minorului în vârstă de 7 ani. 

Mai mult, din actele medicale depuse la judecata recursului, se determină concluzia că şi în prezent atari consecinţe prejudiciabile materiale continuă deoarece traumatismele corporale menţionate au impus o serie de internări în cadrul serviciilor de ortopedie şi oftalmologice, practicându-se intervenţii chirurgicale postoperatorii pentru vindecarea fracturilor multiple ale membrelor inferioare, respectiv reconstrucţia globului ocular stâng pentru ameliorarea sechelelor funcţionale ireversibile. 

La acestea se adaugă declaraţiile celor şapte martori propuşi în dovedirea pretenţiilor materiale solicitate, toţi confirmând plata sumelor achitate pentru serviciile prestate în folosul respectivei părţi civile, după caz, împrumuturile acordate direct sau prin soţul său partea civilă M.Ş., al cărui cuantum apare mai mult decât rezonabil pentru îngrijirea pe perioada internărilor medicale ori post operatorii, a unui bolnav diagnosticat cu gravele traumatisme corporale reţinute prin expertiza medico-legală, ca necesitând pentru vindecare cel puţin 100 zile de îngrijiri medicale. 

Şi suma de 350 lei acordată cu titlu de prestaţie lunară la întreţinerea părţii civile M.E.V., calculată începând cu 5 septembrie 2009, data producerii evenimentului rutier şi până la încetarea stării de invaliditate, s-a stabilit corect. 

Cuantumul acesteia corespunde întocmai dispoziţiilor art. 1387 noul C. civ. privind repararea prejudiciilor produse prin vătămarea corporală suferită, reprezentând întocmai echivalentul câştigului din muncă de care a fost lipsită până la data soluţionării cauzei şi este împiedicată să-l dobândească în continuare, ca efect al reducerii capacităţii de muncă, prin pierderea funcţiei şi protezarea oculară a ochiului stâng, infirmitate permanentă, determinată prin expertiza medico-legală de specialitate. 

Faptul că la data producerii evenimentului rutier partea civilă nu era încadrată în muncă, nu constituie suficient temei pentru înlăturarea dreptului la reparaţie sub acest aspect, cât timp fiind în vârstă de 41 ani avea deplină capacitate fizică şi intelectuală, efectua activităţi casnice şi de îngrijire a copilului în vârstă de 7 ani, iar pe de altă din conţinutul deciziei de pensionare rezultă că anterior a obţinut venituri permanente, cotizând la fondul de asigurări sociale o perioadă de 14 ani şi 7 luni. 

pag. 2 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 1696 din 06-dec-2013 

Prin urmare, motivele de reformare invocate de asigurătorul de răspundere civilă sub aspectele analizate, nu sunt fondate. 

Cât priveşte soluţionarea cererilor formulate de cele trei părţi civile vizând acordarea daunelor morale, la exercitarea controlului jurisdicţional se constată că motivul de reformare invocat de partea civilă M.E.V., vizând întinderea daunelor morale acordate prin sentinţa adoptată la primul grad de jurisdicţie, este însă pe deplin justificat. 

Determinarea obligaţiei de plată în limita sumei de 30.000 euro, în sarcina inculpatei-intimate, alături de asigurătorul de răspundere civilă auto este injustă şi nu satisface criteriile privind sumele acordate cu titlu de compensaţie în materia daunelor morale, astfel cum s-au cristalizat în jurisprudenţa internă şi se regăsesc inclusiv în ghidul întocmit prin grija Fondului de Protecţie a Victimelor Accidentelor de Circulaţie şi Societăţilor de Asigurare reactualizat în anul 2012. 

Este real că atari sume nu trebuie să reprezinte o amendare excesivă a inculpatului şi nici să constituie o sursă de îmbogăţire a părţii civile, dar în circumstanţele cauzei, prima instanţă era datoare să observe că, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1), art. 45 alin. (1) şi (3) şi art. 47 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, conducând autovehiculul în condiţii normale de trafic din culpă exclusivă inculpata a produs părţii civile M.E.V. grave traumatisme corporale (contuzie toraco-abdominală, fractură bazin, fracturi femur bilateral şi dreapta şi oculare), ce au necesitat pentru vindecare cel puţin 100 de zile de îngrijiri medicale. 

S-a dovedit de asemenea, că pentru îngrijirea acestora recurenta a fost supusă unor suferinţe fizice şi psihice de excepţie, prin internări repetate în spitale de specialitate, intervenţiile chirurgicale practicate conducând la pierderea ochiului stâng şi protezarea acestuia, deci o infirmitate fizică permanentă posttraumatică, consecinţele prejudiciabile personal nepatrimoniale (estetice), prelungindu-se şi în prezent şi impunând noi examene, operaţii, consiliere psihică şi psihologică, raportat la modificările de personalitate şi reinserţie socială intervenite în cazul unei femei în vârstă de 41 de ani, ultimele operaţii fiind efectuate în noiembrie 2013. 

De aceea, având în vedere limitele poliţei de asigurare, precum şi Ordinul CSA/2008, în circumstanţele cauzei, curtea apreciază că se impune majorarea daunelor morale acordate părţii civile M.E.V., de la suma de 30.000 euro la suma de 75.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cuantum apreciat ca fiind suficient pentru asigurarea unui just echilibru între prejudiciul personal nepatrimonial suferit şi infracţiunea stabilită în sarcina inculpatei-intimate, ce se va suporta alături de asigurătorul de răspundere civilă auto. 

Motivul de reformare invocat de recurentul asigurator vizând nelegala obligare alături de inculpata intimată, la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale în folosul părţii civile M.Ş., este fondat. 

Obiectul procesului penal, în prezenta cauză l-au constituit exclusiv infracţiunile de vătămare corporală comise de inculpata-intimată privind părţile vătămate M.E.V. şi M.P.C., respectiv mama şi fiul minor, deoarece prin rechizitoriul nr. 9127/P/2009 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunii de vătămare corporală prevăzut de art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen. privind pe partea civilă M.Ş., constatându-se că nu este îndeplinită cerinţa numărului de zile de îngrijiri medicale, arătată sub textul incriminatoriu. 

Or, potrivit dispoziţiilor art. 999 C. civ. (renumerotate art. 1391 noul C. civ.), astfel cum în mod constatat au fost interpretate în jurisprudenţa internă şi comunitară, inclusiv Rezoluţia Comitetului de Miniştrii ai Consiliului Europei nr. 75/1975, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, dreptul la reparare a prejudiciului nepatrimonial este recunoscut numai pentru persoana vătămată direct prin fapta ilicită a inculpatului, acesteia din urmă putându-i-se acorda o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. 

Drept consecinţă, la exercitarea controlului jurisdicţional rezultă că, nelegal, prima instanţă, prin hotărârea atacată a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă M.Ş. sub acest aspect, dispunând obligarea inculpatei şi asiguratorului la plata sumei de 10.000 euro daune morale, reprezentând prejudiciu personal nepatrimonial, cauzat prin vătămarea corporală a părţilor civile M.E.V. şi M.P.C., soţia şi fiul acestuia. 

Pentru argumentele de fapt şi de drept detaliate în precedente conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. pr. pen., curtea va admite recursurile declarate de părţile civile şi de asigurătorul de răspundere civilă, va casa în parte sentinţa primei instanţe, şi rejudecând acţiunile civile exercitate de acestea, pe fond, va înlătura aspectele de netemeinicie şi nelegalitate anterior menţionate. 

Sursa: Monitorul Jurisprudenţei 

Prin sentinţa penală nr. 37 din 23 ianuarie 2012 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în temeiul dispoziţiilor art. 3201 alin. (1)-(7) C. pr. pen. coroborate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) C. pen., s-a admis cererea formulată de inculpatul P.I.D. şi în baza dispoziţiilor art. 178 alin. (2) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. pr. pen. coroborate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) C. pen., cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi lit. b) şi dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen., inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă în data de 7 septembrie 2006. 

În temeiul dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi alin. (2) C. pen., aceluiaşi inculpat i-au fost aplicate pedepsele accesorii prevăzute de dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a), cu excepţia dreptului de a alege, şi lit. b) C. pen. 

În temeiul dispoziţiilor art. 81 alin. (1) C. pen. s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei închisorii aplicate, pe durata termenului de încercare prevăzut de dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., de 3 ani, format din cuantumul pedepsei închisorii aplicate de 1 an, la care s-a adăugat un interval de timp de 2 ani. 

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. 

În temeiul dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii. 

pag. 1 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 504 din 08-apr-2013 

Prin aceeaşi sentinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 178 alin. (2) C. pen., cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., inculpatul P.M. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an şi 8 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă în data de 7 septembrie 2006, fiindu-i aplicate pedepsele accesorii prevăzute de dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a), cu excepţia dreptului de a alege, şi lit. b) C. pen. 

În temeiul dispoziţiilor art. 81 alin. (1) C. pen. s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei închisorii aplicate, pe durata termenului de încercare prevăzut de dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., de 3 ani şi 8 luni, format din cuantumul pedepsei închisorii aplicate de 1 an şi 8 luni, la care s-a adăugat un interval de timp de 2 ani. 

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. 

În temeiul dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii. 

În temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate şi cu dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu dispoziţiile art. 7 şi cu anexa 3 din Ordinul nr. 3.108/2004 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, a fost obligată asigurătoarea SC CA SA la plata către partea vătămată şi civilă G.F. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.I.G. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.F.G. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.M. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, şi la plata către partea vătămată şi civilă G.I. a despăgubirilor în cuantum de 10.000 de lei, pentru prejudiciul moral suferit. 

În temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate şi cu dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu dispoziţiile art. 7 şi cu anexa 3 din Ordinul nr. 3.108/2004 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, a fost obligată asigurătoarea SC C.A. SA la plata către părţile vătămate şi civile G.F. a despăgubirilor în cuantum de 3.000 de lei, pentru prejudiciul material suferit, şi către G.I. a despăgubirilor în cuantum de 3.000 de lei, pentru prejudiciul material suferit. 

În temeiul dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate şi cu dispoziţiile Ordinului nr. 113.127/2006 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, inculpatul P.I.D. a fost obligat la plata către partea vătămată şi civilă G.F. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.I.G. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.F.G. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.M. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.I. a despăgubirilor în cuantum de 10.000 de lei, pentru prejudiciul moral suferit. 

În baza dispoziţiilor art. 60-63 C. pr. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 721 din acelaşi cod, s-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de asigurătoarea SC C.A. SA, reprezentată prin Sucursala T., împotriva chematei în garanţie D.E. 

În temeiul dispoziţiilor art. 60-63 C. pr. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu dispoziţiile Ordinului nr. 3.108/2004 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, a fost obligată chemata în garanţie D.E. la plata către asigurătoarea SC C.A. SA a sumei de 89.000 de lei, reprezentând suma de plată la care a fost obligată asigurătoarea în prezenta cauză, în temeiul contractului de asigurare încheiat de chemata în garanţie D.E. 

Pentru a hotărî astfel, analizând probatoriul administrat în cauză, în raport de dispoziţiile legale, instanţa de fond a reţinut că în data de 7 septembrie 2006, în jurul orei 2100, a avut loc un accident de circulaţie pe DN 72A, în afara localităţii D., în care au fost implicate autovehiculul cu nr. de înmatriculare…, marca Mercedes Vito, condus de inculpatul P.I.D., în acest autovehicul, pe locul de lângă inculpat, aflându-se victima G.C., în vârstă de 18 ani, şi autovehiculul cu nr. de înmatriculare…, şi anume o autobasculantă marca Roman, condusă de inculpatul P.M. 

S-a reţinut de către prima instanţă, în esenţă, că inculpatul P.I.D. în data de 7 septembrie 2006, în jurul orei 2100, a condus autoutilitara marca Mercedes Vitto 108 CD, cu nr. de înmatriculare…, pe DN 72, în afara localităţii D., şi, urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 49 alin. (4) lit. c) şi 35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, cu modificările şi completările ulterioare, privind circulaţia pe drumurile publice, a intrat în coliziune cu autocamionul marca Roman înmatriculată sub nr. …, condus de inculpatul P.M., ce staţiona pe carosabil, această faptă având ca urmare moartea victimei G.C., în vârstă de 18 ani, ce se afla în autovehiculul său, faptă care, în drept, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 178 alin. (2) din C. pen. 

S-a mai reţinut de asemenea, că inculpatul P.M. în data de 7 septembrie 2006, în jurul orei 2100, după ce condusese autobasculanta marca Roman cu nr. de înmatriculare…, pe DN 72, a oprit şi apoi a staţionat acest autovehicul aproximativ 15-20 de minute, pe carosabil, ca urmare a unei defecţiuni la acest autovehicul, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 155 şi art. 156 din Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a acestei fapte autovehiculul condus de inculpatul P.I.D. intrând în coliziune cu autovehiculul ce fusese condus de el, aceasta având ca urmare moartea victimei G.C., astfel încât fapta sa întruneşte, în drept, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 178 alin. (2) din C. pen. 

Asigurătoarea SC C.A. SA a formulat în data de 19 noiembrie 2010 cererea de chemare în garanţie a numitei D.E., solicitând ca aceasta să fie obligată la plata sumelor la care instanţa, eventual, o va obliga, deoarece acesta se face vinovată de nerespectarea obligaţiilor contractuale şi a prevederilor legale în vigoare, Ordinul C.S.A. nr. 3116/2005, încheind poliţa nr. FG00668797, ulterior producerii accidentului de circulaţie, şi să se aibă în vedere următoarele: în privinţa celor două autoturisme implicate în eveniment, doar în cazul autobasculantei cu numărul de înmatriculare…există o poliţă de asigurare de răspundere civilă pentru accidente RCA, seria…, emisă de agentul SC C.A. SA, D.E., actualmente agent inactiv al societăţii, însă această poliţă nu a fost încheiată cu respectarea prevederilor contractuale, art. 7 din contractul de mandat nr. …, precum şi cu respectarea prevederilor legale în vigoare în data respectivă, în speţă Ordinul C.S.A. nr. 3.116/2005 şi Normele de aplicare ale acestuia, ordin în care se arată că: „Răspunderea asigurătorului începe: a) din momentul plăţii primei de asigurare şi al eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a asigurării, înscrisă în document, pentru asiguratul care îşi îndeplineşte obligaţiile de plată cel mai târziu în ultima zi de valabilitate a perioadei de asigurare anterioare; b) după 48 de ore de la expirarea zilei în care s-a plătit prima de asigurare şi s-a eliberat documentul de asigurare, pentru persoanele care nu aveau o asigurare obligatorie RCA, valabilă în momentul plăţii”. 

În concret, faptul că agentul a încheiat poliţa cu valabilitate (răspundere) din aceeaşi zi cu cea a contractării şi încasării primei de asigurare (decontată ulterior) şi care este aceeaşi cu data accidentului, faptul că, pus probabil sub presiunea clientului, a cuprins în asigurare ca valabilitate, o perioadă de 6 luni şi o zi, incluzând, ca primă zi, tocmai data accidentului, înseamnă, fără tăgadă, că această poliţă a fost încheiată de agent exact în scopul acoperirii accidentului. 

Instanţa de fond a încuviinţat cererea de introducere în cauză a lui D.E., în calitate de chemată în garanţie iar în temeiul dispoziţiilor art. pag. 2 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 504 din 08-apr-2013 

60-63 C. pr. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 721 C. pr. civ., instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie formulată de asigurătoarea SC C.A. SA împotriva chematei în garanţie D.E. 

Pentru a dispune astfel prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente: 

Dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. pr. civ. prevăd că partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii, cu o cerere în garanţie sau în despăgubire. 

Prin urmare, aşa cum se arată în întreaga doctrină juridică, chemarea în garanţie, ca mijloc procesual de atragere a unui terţ la judecată, este admisibilă nu numai în cazul drepturilor reale sau de creanţă garantate legal ori convenţional, ci ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii ar avea posibilitatea să solicite de la o persoană despăgubiri pentru dreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru obligaţia ce a fost stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească. 

Dispoziţiile art. 721 C. pr. civ. prevăd că dispoziţiile acestui cod constituie procedura de drept comun în materie civilă şi ele se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii contrare, prin urmare dispoziţiile Codului de procedură civilă aplicându-se şi în materie penală, aşa cum doctrina juridică a arătat în unanimitate, în măsura în care materia penală nu cuprinde dispoziţii contrare. 

În acest sens, instanţa de fond a constatat că nu există nicio dispoziţie în materie penală care să reglementeze inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie formulate de una dintre părţi în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate acţiunii penale. 

Ca atare, cererea de chemare în garanţie formulată de asigurătoare împotriva agentului său de asigurare, ce priveşte obiectul cauzei, acesta încheind contractul de asigurare pentru autovehiculul condus de inculpatul P.M., este admisibilă. 

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs: Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, inculpatul P.M. asigurătorul SC C.A. SA, părţile civile G.F., G.I., G.M., G.F.G., prin reprezentant legal G.F., G.I.G., partea responsabilă civilmente SC BV S P SRL şi chemata în garanţie – D.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. 

Recursurile Ministerului Public, ale părţilor civile şi ale chematei în garanţie sunt fondate, iar recursurile inculpatului, părţii responsabile civilmente şi asigurătorului sunt nefondate. 

Instanţa de fond a stabilit în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă, din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată prin rechizitoriu, cât şi săvârşirea acestora, cu vinovăţie în forma cerută de lege, de către aceşti inculpaţi. 

Pe baza mijloacelor de probă legal administrate, în mod corect s-a reţinut şi rezultă că la data de 7 septembrie 2006 în afara localităţii D. a avut loc un accident de circulaţie, produs cu încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează circulaţia autovehiculelor pe drumurilor publice din partea ambilor inculpaţi, în calitate de conducători ai celor două autovehicule ce au intrat în coliziune, impact în urma căruia victima G.C. ce se deplasa ca pasager într-unul dintre autovehicule, a suferit multiple traumatisme care au dus la încetarea sa violentă din viaţă. 

Astfel, inculpat P.I.D. se afla la volanul autoutilitarei MERCEDEZ VITO cu număr de înmatriculare…iar inculpatul P.M. se afla la volanul autobasculantei marca ROMAN cu număr de înmatriculare…, cele două autovehicule intrând în coliziune, iar potrivit raportului de expertiză criminalistică nr. 224 din 24 iunie 2009 întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, s-a concluzionat, prin cercetarea tuturor împrejurărilor şi a datelor existente, că ambii conducători auto se fac vinovaţi de producerea accidentului, chiar dacă în momentele premergătoare acestuia autobasculanta era oprită. 

S-a concluzionat că viteza reală de deplasare a autoutilitarei condusă de inculpatul P.I.D. în momentele premergătoare declanşării stării de pericol iminent a fost de circa 120 km/oră, astfel încât acest inculpat putea evita producerea accidentului dacă ar fi rulat cu o viteză adaptată spaţiului frontal de vizibilitate. 

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul P.M., s-a arătat că deşi autovehiculul pe care îl conducea era oprit, cu toate acestea, oprirea a fost efectuată parţial pe partea carosabilă, astfel încât şi acest inculpat putea evita producerea accidentului dacă ar fi oprit la limita acostamentului, ieşind cât mai mult în afara părţii carosabile. 

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, care a fost criticată de către toate părţile ce au formulat calea de atac din prezenta cauză, Curtea a constatat că rezolvarea dată acesteia la primul grad de jurisdicţie este greşită din mai multe puncte de vedere: 

În primul rând, Curtea a constatat că, în mod greşit instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie a numitei D.E., angajat al societăţii de asigurare SC C.A. SA, ignorându-se dispoziţiile legale imperative statuate în art. 14 alin. (1) C. pr. pen. potrivit cărora „acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente”, precum şi a celor înscrise în art. 14 alin. (2) C. pr. pen., potrivit cărora „acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă”. 

De asemenea art. 15 alin. (1) C. pr. pen. stabileşte titularii răspunderii civile, aceştia fiind învinuitul sau inculpatul şi persoana responsabilă civilmente, observându-se că din cadrul legal nu fac parte alţi subiecţi procesuali, cum ar fi garantul, aşa cum este cazul în speţă. 

Fiind alăturată acţiunii penale, acţiunea civilă are un caracter accesoriu şi deci, poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală, fiind inadmisibilă aşadar admiterea unei cereri de chemare în garanţie în cadrul procesului penal, atâta timp cât cadrul procesual al soluţionării acţiunii civile este strict delimitat de normele imperative procesual penale care nu permit incidenţa unei astfel de instituţii în cadrul procesului penal. 

Pe cale de consecinţă, căile de atac promovate de Ministerul Public şi de chemata în garanţie D.E. sunt fondate sub acest aspect constatându-se că principiul legalităţii procesului penal, cât şi dispoziţiile imperative citate mai sus, nu permite exercitarea de o altă manieră a acţiunii civile alăturate celei penale, titularii răspunderii civile fiind expres nominalizaţi atât de legea procesual penală (învinuitul ori inculpatul şi partea responsabilă civilmente), cât şi de jurisprudenţa constantă stabilită în mod obligatoriu prin deciziile pronunţate de instanţa supremă în recursurile în interesul legii, jurisprudenţă în cadrul căreia nu se regăseşte posibilitatea antrenării răspunderii civile a unei persoane chemate în garanţie, în cadrul unui proces penal. 

Aşa fiind, curtea, constatând că sub acest aspect instanţa de fond a pronunţat o hotărâre contrară legii, caz de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. pr. pen., calea de atac a fost admisă şi pe cale de consecinţă a fost respinsă ca inadmisibile cererea de chemare în garanţie a numitei D.E., cu consecinţa înlăturării dispoziţiilor privind obligarea acesteia la plata sumei de 89.000 lei. 

În al doilea rând, Curtea a observat că soluţia pronunţată la primul grad de jurisdicţie este greşită, în sensul că răspunderea asigurătorului SC C.A. SA S. – Sucursala T., este incidentă, potrivit deciziei nr. 1/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, în calitate de asigurător de răspundere civilă iar nu ca parte responsabilă civilmente sau garant al plăţii 

pag. 3 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 504 din 08-apr-2013 

despăgubirilor civile. 

Din acest punct de vedere, soluţia pronunţată şi motivată de către instanţa de fond, prin care s-a stabilit doar răspunderea civilă a asigurătorului, fără antrenarea răspunderii civile a inculpatului, alături de asigurător, nu este conformă deciziei pronunţate în interesul legii. 

Astfel, curtea a remarcat că obiectul acţiunii penale îl constituie antrenarea răspunderii penale a inculpatului, în calitate de autor al infracţiunii, precum şi în mod corelativ a răspunderii sale civile, alăturată celei penale. 

Cu alte cuvinte, deşi în cadrul acţiunilor penale având ca obiect tragerea la răspundere penală a unor persoane pentru încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează circulaţia pe drumurile publice, ce au avut drept consecinţă săvârşirea unor infracţiuni prin care s-au produs vătămări corporale sau deces, dispoziţiile legale sau cele jurisprudenţiale conferite pe calea recursului în interesul legii, prevăd obligativitatea stabilirii răspunderii civile şi în raport de alte entităţi juridice – societăţi de asigurare sau, în absenţa existenţei unui contract valabil de asigurare, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii – cu toate acestea este evident că în soluţionarea acţiunii civile, alăturate celei penale nu se poate ajunge la exonerarea de răspundere civilă a însăşi inculpatului, în calitate de autor al infracţiunii şi simultan al faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. 

Este evident că în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, nu poate fi exclusă răspunderea civilă a inculpatului, ca subiect activ al infracţiunii ce a constituit temeiul antrenării răspunderii sale penale, fiind inadmisibil ca pentru fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii să răspundă, în latură civilă, în mod exclusiv, alte entităţi juridice chiar dacă răspunderea lor civilă este atrasă alături de cea a inculpatului, prin efectul legii sau al deciziilor pronunţate pe calea recursului în interesul legii. 

Aşa fiind, Curtea a constatat că la primul grad de jurisdicţie în mod greşit au fost stabiliţi ca titulari ai obligaţiilor de dezdăunare, în mod exclusiv asigurătorul, partea responsabilă civilmente şi Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, excluzându-se răspunderea civilă a inculpaţilor, faţă de care a fost pronunţată soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii ce a constituit obiectul exercitării acţiunii penale. 

În realitate, inculpaţii urmează a răspunde în mod solidar, fiecare dintre aceştia alături de asigurător şi respectiv de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, iar inculpatul P.M., care a acţiona în calitate de prepus al părţii responsabile civilmente în solidar cu respectiva parte responsabilă civilmente pentru despăgubirile civile şi daunele morale către fiecare dintre părţile civile din prezenta cauză. 

Astfel, s-a observat că şi sub acest aspect instanţa de fond a pronunţat o hotărâre contrară legii, fiind de asemenea incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. pr. pen., ignorându-se solidaritatea răspunderii civile a autorilor faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, sens în care urmează ca hotărârea atacată a fost casată cu consecinţa obligării în solidar a inculpaţilor la plata de daune morale, în condiţiile în care s-a constatat la primul grad de jurisdicţie că despăgubirile civile în sumă de 11.000 lei au fost deja achitate de către inculpatul P.I.D. către părţile civile G.F. şi G.I. care nu au mai formulat pretenţii civile împotriva inculpatului pentru plata de despăgubiri civile. 

Legat de criticile formulate de asigurător, curtea a constatat de asemenea că nu este întemeiat motivul de recurs care priveşte greşita constatare a valabilităţii poliţei de asigurare şi deci că nu poate fi exclusă răspunderea civilă a asigurătorului în prezenta cauză deoarece potrivit dispoziţiilor legale incidente la momentul producerii accidentului, răspunderea asigurătorului nu poate fi exclusă în prezenta cauză nici prin efectul eventualei fapte culpabile a prepusului său D.E., atâta timp cât contractul de asigurare îşi produce depline efecte între părţile contractante. 

Astfel, potrivit art. 37 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, nici o faptă sau omisiune a asigurătorului ori a agentului său, constând în încălcarea oricărei prevederi a prezentei legii, a legii aplicabile contractului de asigurare şi a condiţiilor sau a cuantumului primelor de asigurare, precum şi alte elemente privind încheierea contractului de asigurare, nu pot fi invocate de asigurător pentru anularea unui contract de asigurare. 

Cu alte cuvinte, eventuala acţiune ilicită a agentului de asigurări, în calitate de prepus al societăţii de asigurare, nu poate produce efecte în planul înlăturării răspunderii civile a societăţii de asigurare, care devine incidentă în temeiul contractului de asigurare ce produce efecte depline între părţile contractante, efecte care sunt stabilite tocmai în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, având ca obiect săvârşirea infracţiunii de către una dintre părţile acestui contract de asigurare. 

Prin urmare, nu poate fi exclusă valabilitatea poliţiei de asigurare în cadrul prezentului proces penal atât timp cât dispoziţiile imperative de mai sus asigură cadrul legal pentru menţinerea valabilităţii contractului de asigurare în prezenta cauză, instanţa penală neputând proceda la anularea contractului de asigurare şi nici la limitarea efectelor acestuia, contrar acestor dispoziţii legale. 

Sursa: Monitorul Jurisprudenţei