Prestaţia compensatorie

Condiții

În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.

Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani.

Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389.

Acest drept este recunoscut în favoarea soţului reclamant, atunci când divorţul se dispune din culpa exclusivă a soţului pârât. Aşadar, poate fi reclamant titularul acţiunii principale de divorţ, însă poate avea această calitate şi pârâtul din acţiunea principală de divorţ, titular al cererii reconvenţionale. Ca atare, pârâtul din acţiunea principală de divorţ, care formulează o cerere reconvenţională prin care solicită desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantului, dobândeşte calitatea de reclamant în acţiunea sa reconvenţională. Prin urmare, dacă acţiunea principală de divorţ este admisă şi, în consecinţă, se dispune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, reclamantul va putea beneficia de prestaţie compensatorie, dacă sunt îndeplinite cerinţele normei analizate. Tot astfel, dacă acţiunea principală de divorţ (întemeiată pe culpa exclusivă a pârâtului sau pe culpă comună) se respinge, însă se admite acţiunea reconvenţională a pârâtului (întemeiată pe culpa exclusivă a reclamantului) şi, în consecinţă, se dispune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, pârâtul (ca reclamant în acţiunea reconvenţională admisă) are calitate procesuală activă în acţiunea în plata prestaţiei compensatorii.

Înţelegerea şi explicarea dreptului, a conceptului şi a definiţiei sale nu poate face abstracţie de problematica valorilor sociale, de raportul de codeterminare dintre drept şi valorile unei societăţi. Din categoria valorilor sociale, valorile morale se găsesc în cea mai strânsă conexiune cu dreptul¹⁰⁴⁹.
Relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse şi necesare, încât ambele au esenţial acelaşi grad de adevăr şi aceeaşi valoare. În mod logic, atât moralei cât şi dreptului trebuie să li se atribuie acelaşi caracter de naturalitate şi relaţii vitale¹⁰⁵⁰.
În cazul în care presupunem prin absurd că dreptul este moral prin firea sa (or, dreptul nu este în orice circumstanţă moral), este lipsit de orice noimă ca, sub presiunea unei valori morale absolute, să înaintăm pretenţia ca dreptul să fie moral. Cu toate acestea, întrepătrunderea dintre drept şi morală este, adesea, mai mult decât evidentă. Din perspectiva noastră, această legătură strânsă între normele juridice pe de-o parte, şi regulile morale, pe de altă parte, este pregnantă şi în ipoteza aşa-numitei prestaţii compensatorii recunoscută în favoarea soţului reclamant, atunci când divorţul se dispune din culpa exclusivă a soţului pârât, noţiune pe care o vom analiza în cele ce urmează. În viziunea noastră, aspecte de ordin moral, cel puţin în aparenţă, (şi nu numai) au determinat reglementarea acestei instituţii şi în dreptul intern¹⁰⁵¹.

Stabilirea prestaţiei compensatorii

Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.

La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele asemenea.

Prestaţia compensatorie nu poate fi solicitată la un alt moment decât odată cu desfacerea căsătoriei (fie odată cu cererea de divorţ, fie pe parcursul judecării acţiunii de divorţ în primă instanţă). Sancţiunea nerespectării acestei limite temporale este decăderea celui îndreptăţit din beneficiul acestui drept.

Prestaţia compensatorie se stabileşte de instanţa de judecată sesizată cu cererea de divorţ întemeiată pe culpa soţului pârât prin chiar hotărârea de divorţ.

La stabilirea cuantumului instanţa are în vedere criteriile enumerate enunţiativ, şi nu limitativ, de alin. (2) al normei analizate, şi anume: resursele soţului ce solicită acordarea prestaţiei compensatorii; mijloacele soţului pârât, din culpa căruia se desface căsătoria, existente la momentul divorţului; efectele prezente sau viitoare ale lichidării regimului matrimonial; împrejurări de natură să modifice starea materială a fiecărui soţ, să influenţeze partajul bunurilor comune ca: vârsta, starea de sănătate a soţilor, contribuţia prezentă şi viitoare la creşterea copiilor minori, pregătirea profesională a soţilor, posibilitatea fiecăruia de a presta activităţi aducătoare de venit, altele asemenea.

Forma prestaţiei compensatorii

Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului.

Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată.

Renta şi uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii celui care solicită prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabileşte prin hotărârea de divorţ.

Norma reglementează forma sub care poate fi acordată prestaţia compensatorie. Astfel, aceasta poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale, care se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei, sau a unei rente viagere fixate într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată.

De asemenea, poate fi stabilită în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului. Soluţia dreptului de uzufruct constituit asupra unor bunuri ale celuilalt soţ, în loc de a deschide posibilitatea fiecărui soţ de a porni pe un drum propriu, de a-şi vedea fiecare de propria viaţă, de a se lăsa în pace unul pe celălalt, are neajunsul facilităţii creării unei legături juridice în baza dreptului de uzufruct, între nudul proprietar (unul dintre soţi) şi uzufructuar (celălalt soţ), de natură să genereze noi litigii între părţi legate de obligaţiile nudului proprietar sau ale uzufructuarului.

Garanţii

Instanţa, la cererea soţului creditor, îl poate obliga pe soţul debitor să constituie o garanţie reală sau să dea cauţiune pentru a asigura executarea rentei.

Atunci când prestaţia compensatorie este solicitată de soţul inocent sub forma rentei viagere sau pe perioadă limitată în timp, soţul beneficiar poate solicita instanţei obligarea debitorului la constituirea unei garanţii reale ori la darea unei cauţiuni pentru a asigura executarea rentei.

Desigur, constituirea acestei garanţii nu este obligatorie; instanţa, în funcţie de circumstanţele cauzei, poate aprecia dacă se impune sau nu constituirea garanţiei ori darea unei cauţiuni.

De regulă, aceste garanţii se impun atunci când se dovedeşte că debitorul nu are bunuri care să poată fi urmărite, în cazul în care nu şi-ar executa obligaţia sau urmărirea silită ar fi greu de realizat în viitor.
Legea de aplicare: Art. 39. (1) Dispoziţiile Codului civil privind divorţul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.

Modificarea prestaţiei compensatorii

Instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului.

(2)În cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Prestaţia compensatorie, în cuantumul stabilit de instanţă prin hotărârea de divorţ, poate suferi modificări, după cum se schimbă resursele creditorului şi mijloacele debitorului. Ca atare, în funcţie de aceste elemente, cuantumul iniţial al prestaţiei compensatorii poate fi majorat sau diminuat.

Aşa cum rezultă din textul analizat, schimbarea cuantumului, în sensul majorării sau micşorării, intervine numai atunci când schimbările produse în privinţa mijloacelor debitorului şi/sau în privinţa resurselor creditorului au caracter semnificativ. Prin urmare, simpla modificare a situaţiei mijloacelor debitorului, a resurselor creditorului, temporar, fără a avea caracter semnificativ, nu justifică, în opinia noastră, modificarea cuantumului prestaţiei compensatorii.

Spre exemplu, concedierea creditorului sau a debitorului care determină pierderea venitului din muncă; pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a debitorului sau a creditorului cu consecinţe directe asupra veniturilor realizate din munca prestată; diminuarea veniturilor lunare sub valoarea venitului minim pe economie ori chiar peste această valoare, dacă diminuarea este substanţială prin raportare la venitul obţinut anterior măsurii reducerii, pot constitui elemente de natură să justifice modificarea prestaţiei compensatorii.

Încetarea prestaţiei compensatorii

Prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Textul prevede expres şi limitativ situaţiile în care prestaţia compensatorie încetează. Astfel, prestaţia compensatorie încetează prin: a) decesul unuia dintre soţi; b) recăsătorirea soţului creditor; c) obţinerea de către soţul creditor a unor resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Prestaţia compensatorie are caracter intuitu personae, astfel că, în cazul morţii debitorului, obligaţia de plată nu trece asupra moştenitorilor, iar în cazul morţii creditorului, dreptul la acest beneficiu nu trece asupra moştenitorilor.

Încetarea prestaţiei compensatorii stabilite prin hotărâre judecătorească se constată tot de instanţa de tutelă sesizată de debitor, care trebuie să dovedească intervenirea uneia din împrejurările prevăzute de norma analizată, care îl îndreptăţesc să nu mai efectueze prestaţia impusă în sarcina sa.

Avocat Dan Antohe

Avocat Specializat in Divorturi

Bibliografie

comentariu publicat in lucrarea de AFRASINEI Madalina;colectiv, Noul Cod Civil comentat din 20-feb-2013, Hamangiu[-]
comentariu publicat in lucrarea de TERZEA Viorel, Noul Cod Civil adnotat cu doctrina si jurisprudenta din 01-mar-2014, Universul
extras Codul Civil

Prestaţia compensatorie Condiții În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită. Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul […]

Cazurile de divorţ

Postat pe de Avocat Antohe Dan

Motive de divorţ

Divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

„Spre deosebire de nulitatea căsătoriei, care sancţionează căsătoria încheiată cu nerespectarea cerinţelor de valabilitate anterioare sau concomitente celebrării acesteia, iar efectele sale se produc retroactiv – ex tunc, divorţul sancţionează o căsătorie încheiată în mod valabil, vătămată iremediabil din cauze ulterioare încheierii căsătoriei, iar efectele sale se produc numai pentru viitor – ex nunc.

În general, divorţul se pronunţă de instanţa de judecată. Din punct de vedere al competenţei materiale, aceasta revine, conform art. 607 C. proc. civ., judecătoriei, iar din punct de vedere al competenţei teritoriale, conform aceluiaşi articol, revine judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, dacă aceştia au avut un astfel de domiciliu. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia instanţei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul. Competenţa teritorială nu este una alternativă, ci ordinea prevăzută de art. 607 C. proc. civ. trebuie respectată.

Noţiune. Reglementare. Desfacerea căsătoriei – divorţul – este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate. Cu excepţia a două state, Filipine şi Vatican, care interzic divorţul, toate celelalte state ale lumii recunosc această formă de disoluţie a căsătoriei.
Divorţul, în societatea contemporană, joacă un rol extrem de important. Caracterul social al căsătoriei face ca voinţa soţilor să nu poată constitui prin ea însăşi un temei suficient pentru desfacerea mariajului, soarta căsătoriei neputând fi lăsată numai la aprecierea persoanelor care au încheiat-o797. Aşadar, manifestarea de voinţă a soţilor sau numai a unuia dintre ei se va finaliza cu disoluţia mariajului doar în cazul în care, organele abilitate vor constata că relaţiile între soţi au fost grav afectate şi ireparabile şi convieţuirea acestora este imposibilă.”

Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară

Condiţii

Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.
Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.

„În cazul în care de comun acord soţii consimt la încetarea căsătoriei, divorţul acestora poate fi pronunţat de instanţa de judecată prin acordul soţilor.

Raportat la dispoziţiile art. 373 NCC, divorţul prin acordul soţilor poate fi consensual „propriu-zis”, când are loc la cererea formulată de ambii soţi, sau consensual „imperfect”, când are loc la cererea unuia dintre soţi, acceptată de celălalt (cu privire la formele divorţului, a se vedea E. Florian, Desfacerea căsătoriei în reglementarea noului Cod civil, în Dreptul nr. 10/2011, p. 66).

Un astfel de divorţ nu este condiţionat de o anumită durată în timp a căsătoriei şi nici nu este supus condiţiei lipsei copiilor minori rezultaţi din căsătorie, spre deosebire de reglementarea anterioară, textul art. 38 C. fam., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010, prevăzând posibilitatea divorţului prin acordul soţilor numai dacă erau îndeplinite următoarele condiţii: a) dacă până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin 1 an de la data încheierii căsătoriei; la calculul termenului de 1 an nu se lua în considerare ziua încheierii căsătoriei, dar se lua în calcul ziua de împlinire a termenului; b) nu existau copii minori rezultaţi din căsătorie; copiii trebuiau să existe la data formulării cererii de divorţ.

„În cazul procesului de divorţ prin acord instanţa este sesizată şi poate fi sesizată legal doar printr-un acord de voinţă, al ambilor soţi. […] Acest acord de voinţă al soţilor exprimat în înscrisul procesual al acţiunii în justiţie trebuie analizat dintr-o dublă perspectivă, şi anume; din perspectiva dreptului material al familiei şi din perspectiva dreptului procesual civil. Considerăm că din perspectiva dreptului familiei ne aflăm în faţa unui act juridic unilateral, deci irevocabil, al fiecăruia dintre soţi, prin care fiecare îşi exprimă irevocabil voinţa de a divorţa. Din perspectiva dreptului procesual ne aflăm în faţa unui contract, a unei convenţii procesuale prin care cei doi soţi, părţi în procesul civil, îşi exprimă acordul de voinţă ca instanţa să fie sesizată cu soluţionarea desfacerii căsătoriei lor prin acord. Şi într-un caz, şi în altul, actul de voinţă considerăm că este obligatoriu pentru instanţă. Manifestarea unilaterală de voinţă a soţului de a divorţa este irevocabilă, ca orice act juridic unilateral, iar acordul dintre soţi cu privire la declanşarea procedurii de divorţ prin acord nu poate fi desfiinţat prin renunţarea doar a unuia dintre soţi la divorţul prin acord. Considerăm că şi în acest caz, al contractului procesual, se aplică principiul mutuus consensus, mutuus dissensus. Prin urmare, în cazul în care doar unul dintre soţi susţine la termenul acordat cererea de divorţ şi celălalt soţ se opune sau nu se prezintă, instanţa nu poate schimba temeiul juridic al acţiunii de divorţ din divorţ prin acord în divorţ de drept comun. Soluţia corectă ar fi aceea de respingere a acţiunii de divorţ, urmând ca, ulterior, soţul care insistă în desfacerea căsătoriei prin divorţ să dobândească calitatea de reclamant, indicând ca temei de drept divorţul de drept comun, fără a exista riscul invocării excepţiei de autoritate de lucru judecat” [Ligia Dănilă Cătuna, op. cit., p. 148].

Condiţii. Prin reliefarea alineatului prim al articolului supus analizei, se instituie practic o libertate absolută ca prerogativă a soţilor decişi să pună capăt mariajului, în sensul în care nu le sunt impuse anumite condiţii care să fie întrunite privind durata căsătoriei şi existenţa sau nu a copiilor concepuţi în timpul căsătoriei. Pe de altă parte, într-o atare situaţie, soţii nu sunt nici măcar îndrituiţi să invoce motivele care au condus la destrămarea vieţii de familie, întrucât instanţa de tutelă va verifica exclusiv intervenirea convenţiei soţilor.
Cu toate acestea, alineatul secund impune, totuşi, o limită acestei libertăţi absolute la care făceam referire în cele de mai sus, în sensul în care este stipulat, lipsit de echivoc, că soluţia admiterii desfacerii căsniciei prin acordul soţilor nu poate fi pronunţată în cazul în care a fost dispusă punerea sub interdicţie a unuia dintre soţi. Soluţia legiuitorului este firească, dacă ţinem seama de situaţia în care se află soţul pus sub interdicţie judecătorească, şi anume că acesta se află în imposibilitate de a-şi expune un punct de vedere obiectiv în ceea ce priveşte continuarea sau nu a vieţii sale de familie. Din punctul nostru de vedere, dacă s-ar aprecia contrariul, soţul aflat sub interdicţie judecătorească ar fi în postura de a-şi exprima un consimţământ viciat.”

Divorţul din culpă

Condiţii

În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.

În ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

„Conform normei analizate, coroborată cu prevederile art. 373 lit. b) şi c) NCC, divorţul din culpă poate fi dispus la cererea unuia dintre soţi în următoarele situaţii: a) atunci când raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, iar căsătoria nu mai poate continua, din cauza unor motive temeinice; b) atunci când soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin 2 ani.

În condiţiile în care noul Cod civil reglementează posibilitatea divorţului pe cale administrativă sau notarială, pe cale judiciară prin acordul soţilor, divorţul la cererea unuia dintre soţi, întemeiat pe culpa în desfacerea căsătoriei, rămâne o soluţie care credem că se va utiliza practic mai frecvent atunci când o căsătorie nu poate fi desfăcută prin celelalte modalităţi, cum ar fi, spre exemplu, în situaţia în care unul dintre soţi este dispărut sau refuză să consimtă la desfacerea căsătoriei. Desigur, calea desfacerii căsătoriei din culpă poate fi utilizată şi atunci când un soţ, convins că celălalt soţ poartă întreaga vină pentru destrămarea relaţiilor de căsătorie, doreşte să obţină satisfacţie morală, prin recunoaşterea oficială a responsabilităţii pentru degradarea relaţiilor dintre soţi.

Decizii ale Curţii Constituţionale

Constituţionalitatea art. 42 LPA. Art. 379 alin. (1) NCC, făcând trimitere la art. 373 lit. b), prevede expres în primele două teze necesitatea stabilirii culpei în vederea desfacerii căsătoriei, fie a culpei unuia dintre soţi, caz în care divorţul se pronunţă din vina sau împotriva acestuia, fie a culpei ambilor soţi, caz în care căsătoria este desfăcută cu această menţiune. Este preluată, astfel, o mai veche soluţie jurisprudenţială consacrată şi în art. 617 din Codul de procedură civilă. Soluţia este parţial diferită de cea clasică numai în situaţia în care o cerere de divorţ este întemeiată pe art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) NCC, iar din probele administrate rezultă exclusiv culpa reclamantului, dacă pârâtul nu a formulat, la rândul său, cerere de divorţ. În această situaţie sunt posibile două soluţii: reclamantul nu îşi asumă responsabilitatea pentru destrămarea căsătoriei şi cererea sa va fi respinsă sau reclamantul îşi asumă această responsabilitate şi căsătoria se desface din culpa sa exclusivă. În acest din urmă caz (desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului) ne aflăm, aparent, în ipoteza încălcării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpă). În realitate, această prevedere nu este în dezacord cu principiul enunţat, atâta vreme cât Codul civil prevede o serie de norme care vor putea fi folosite de soţul inocent pentru sancţionarea soţului vinovat, chiar dacă acesta din urmă a formulat divorţul, respectiv: obţinerea despăgubirilor prevăzute de art. 388 NCC, obţinerea pensiei de întreţinere conform art. 389 NCC, obţinerea prestaţiei compensatorii în temeiul art. 390 NCC. […] Ca urmare a modificării art. 42 din Legea nr. 71/2011 prin Legea nr. 60/2012, nu se mai face nicio menţiune cu privire la cererile de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, se prevede însă că instanţa de judecată poate dispune divorţul în temeiul art. 379 alin. (1) NCC, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) NCC, din culpa unuia dintre soţi, dacă instanţa stabileşte culpa soţului pârât în destrămarea căsătoriei şi fără a se mai distinge „în măsura în care motivele de divorţ subzistau şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil”. În plus, se prevede că dispoziţiile art. 388 NCC privind acordarea de despăgubiri sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) NCC, numai dacă divorţul s-a pronunţat din culpa exclusivă a pârâtului. Curtea constată astfel că, în urma modificărilor operate prin Legea nr. 60/2012, sfera persoanelor din culpa cărora instanţa poate dispune divorţul, în temeiul art. 379 alin. (1) NCC, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) NCC, a fost restrânsă la cazul existenţei culpei pârâtului. Având în vedere atât modificările legislative menţionate, cât şi susţinerile autorului excepţiei (potrivit cărora posibilitatea desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului nu putea fi luată în considerare la momentul naşterii motivelor de divorţ, potrivit vechilor reglementări – Codul familiei –, prin aceasta textul de lege criticat fiind contrar dispoziţiilor constituţionale privind neretroactivitatea legii), Curtea constată că obiectul criticii nu mai subzistă [D.C.C. nr. 758 din 20 septembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 721 din 24 octombrie 2012].

Divorţul din culpă. Condiţii. Instanţa va avea ca temei de desfacere a căsătoriei art. 373 lit. b) NCC în ipoteza în care, în urma probatoriului administrat în cauză, va delibera asupra culpei unice în deteriorarea raporturilor matrimoniale. În egală măsură, dacă optica judecătorului se va circumscrie direcţiei în concordanţă cu care dovezile administrate atestă culpa comună a soţilor, instanţa este îndrituită a pronunţa divorţul din culpa ambilor soţi, chiar în conjunctura în care cererea de divorţ a fost înaintată numai de unul dintre soţi. De asemenea, dacă se constată integralitatea vinei în sarcina petentului sunt incidente dispoziţiile art. 388 NCC referitoare la dreptul la despăgubiri.
Alineatul secund al articolului examinat instituie regula generală cu referire la art. 373 lit. c) NCC, în sensul în care, în majoritatea ipotezelor, divorţul este tranşat din vina exclusivă a soţului petent. Desigur, şi într-o atare situaţie, este reglementată o excepţie. Excepţia se referă la situaţia în care intimatul îşi expune poziţia în sensul încheierii convenţiei privitor la desfacerea căsătoriei. Dacă instanţa va fi învestită cu o speţă asemănătoare, aceasta este îndrituită a se pronunţa asupra solicitării de divorţ fără a face menţiune în sentinţa judecătorească despre culpa consorţilor.”

Continuarea acţiunii de divorţ

În situaţia prevăzută la art. 379 alin. (1), dacă soţul reclamant decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.
Acţiunea continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât.

„În ipoteza în care pe parcursul judecării cererii de divorţ intervine decesul reclamantului sau al pârâtului, ori al ambilor (fizic constatat sau declarat pe cale judecătorească), căsătoria încetează prin deces, conform art. 259 alin. (5) NCC, situaţie în care instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune închiderea dosarului, pronunţând o hotărâre irevocabilă (definitivă, în concepţia noului Cod de procedură civilă) în acest sens.

Prin excepţie de la această regulă, a închiderii dosarului în caz de deces, în situaţia în care cererea de divorţ se întemeiază pe dispoziţiile art. 373 lit. b) NCC, adică pe existenţa unor motive temeinice care fac ca raporturile dintre soţi să fie grav vătămate, iar căsătoria să nu poată continua (ceea ce înseamnă că divorţul poate fi solicitat fie din culpa unuia dintre soţi, fie din culpă comună), iar reclamantul decedează în cursul judecării cererii, moştenitorii acestuia au recunoscut dreptul de a continua acţiunea pornită de reclamant.

Decizii de speţă

Decesul unui soţ înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ. Recursul celuilalt soţ. Consecinţe. În cazul în care unul dintre soţi a încetat din viaţă după pronunţarea sentinţei de divorţ şi până la data introducerii recursului de către celălalt soţ împotriva acelei sentinţe, deci înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, căsătoria este desfăcută prin decesul soţului, iar nu prin divorţ. În această situaţie, recursul nu poate fi anulat ca netimbrat, deoarece nu se mai impune desfacerea căsătoriei prin divorţ, ci se impune admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul închiderii dosarului [TS, s. civ., dec. nr. 197/1982, în I. Mihuţă, Repertoriu IV, nr. 69, p. 29].

Aspecte introductive. Subiecţii cererii de divorţ. Aşa cum am mai expus, cererea de divorţ este actul procedural prin care unul dintre soţi învesteşte instanţa de judecată cu judecarea pricinii având ca obiect desfacerea căsătoriei dintre acesta şi soţul său978. Şi în materie de divorţ, la fel ca în cazul oricărei acţiuni civile, activitatea judiciară nu se poate declanşa din oficiu fără să existe o cerere în acest sens din partea persoanei interesate, potrivit principiului ne procedet iudex ex officio, nemo index sine aqctore. Această regulă este înscrisă în art. 192 alin. (1) NCPC, potrivit căruia oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente.
În conformitate cu prevederile art. 918 alin. (1) NCPC, acţiunea de divorţ aparţine numai soţilor, regulă ce conferă un caracter strict personal acţiunii.”

Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ

Condiţiile divorţului

În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

„Divorţul poate fi pronunţat, conform art. 373 lit. d) NCC raportat la art. 6131b C. proc. civ., şi la cererea unui soţ, atunci când starea sa de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Admisibilitatea cererii de divorţ pe acest temei este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: a) existenţa unei stări precare de sănătate a unuia dintre soţi, de natură fizică, organică, psihică; nu are relevanţă dacă boala de care suferă soţul s-a ivit anterior căsătoriei sau în timpul acesteia, dacă este sau nu o boală vindecabilă, dacă afectează sau nu discernământul; ceea ce este relevant este faptul că această boală există la momentul formulării cererii de divorţ, indiferent care ar fi natura sa, momentul de debut, efectele sale viitoare; b) o asemenea stare de sănătate precară (din cauza gravităţii sale, a severităţii formelor de manifestare) împiedică o continuare a căsătoriei; c) între starea de sănătate a soţului şi imposibilitatea continuării căsătoriei există o legătură de cauzalitate; d) cererea de divorţ este formulată de soţul a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Reglementare. Condiţii. În situaţia în care starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei, acesta poate cere desfacerea căsătoriei prin divorţ. Într-o astfel de situaţie, când cererea de divorţ se întemeiază pe starea de boală a reclamantului, care împiedică desfăşurarea normală a vieţii de familie, instanţa are obligaţia de a administra probe cu privire la existenţa bolii şi starea sănătăţii soţului bolnav.

Calitate procesuală activă. În temeiul art. 933 NCPC, „când divorţul este cerut pentru că starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei, instanţa va administra probe privind existenţa bolii şi starea sănătăţii soţului bolnav şi va pronunţa divorţul, potrivit Codului civil, fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei”. Trimiterea, în mod expres, la prevederile Noului Cod civil lasă să se înţeleagă că textul are în vedere ipoteza în care reclamant este soţul bolnav995, deşi, pe de altă parte, din redactarea foarte generică a textului se întrevede o anumită lipsă de claritate, de natură să conducă la o interpretare a textului în sensul în care distinge după cum soţul bolnav are calitatea procesuală activă sau pasivă996.”

Avocat Dan Antohe
Avocat Specializat in Divorturi

Bibliografie

1. comentariu publicat in lucrarea de AFRASINEI Madalina;colectiv, Noul Cod Civil comentat din 20-feb-2013, Hamangiu [-]
2. comentariu publicat in lucrarea de TERZEA Viorel, Noul Cod Civil adnotat cu doctrina si jurisprudenta din 01-mar-2014, Universul
3. comentariu publicat in lucrarea de MOLOMAN Bogdan Dumitru;URECHE Lazar Ciprian, Noul Cod Civil. Cartea a II-a. Despre familie. Art. 258 534. Comentarii, explicatii si jurisprudenta din 01-ian-2016, Universul Juridic

Motive de divorţ Divorţul poate avea loc: a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ; b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în […]

Efectele divorțului

Postat pe de Avocat Antohe Dan

Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

Efectele divorțului cu privire la regimul matrimonial

Încetarea regimului matrimonial

În cazul divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ.

Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.

Prevederile acestui articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul divorţului prevăzut la art. 375.

„În situaţia în care căsătoria încetează prin divorţ, de principiu, regimul matrimonial ia sfârşit între soţi la momentul introducerii acţiunii de divorţ. Ca atare, încetarea regimului matrimonial are loc anterior datei desfacerii căsătoriei. În privinţa terţilor, regimul matrimonial încetează la data la care s-au îndeplinit formalităţile de publicitate prevăzute de lege pentru adoptarea regimului matrimonial” (M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 191).

„Prin excepţie, atunci când divorţul se întemeiază pe acordul soţilor, indiferent dacă divorţul se pronunţă de instanţa de judecată, de notarul public sau de ofiţerul de stare civilă, ambii soţi sau oricare dintre aceştia pot solicita autorităţii competente (care, după caz, poate fi instanţa de judecată, notarul public sau ofiţerul de stare civilă, în funcţie de organul căruia i se adresează cererea de divorţ) să constate că regimul matrimonial a încetat nu de la data promovării cererii de divorţ, ci din momentul separaţiei în fapt a soţilor.

Bunuri comune ale soţilor. Bunuri proprii. Dobândire după desfacerea căsătoriei cu sume primite de la celălalt soţ. Dispoziţiile legii prin care se instituie regimul comunităţii în raporturile patrimoniale dintre soţi nu pot fi extinse şi la situaţia în care bunul a fost dobândit numai de unul dintre soţi, după desfacerea căsătoriei, însă cu bani proveniţi şi de la celălalt soţ. În acest caz, bunul dobândit după căsătorie de unul dintre soţi constituie bun propriu al soţului care l-a achiziţionat, iar dacă se face dovada că suma de bani a provenit de la celălalt soţ şi i-a fost remisă în timpul căsătoriei, soţul care a dat suma respectivă nu are decât un drept de creanţă”

Actele încheiate în frauda celuilalt soţ

Actele menţionate la art. 346 alin. (2), precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ.

Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

„Art. 346 alin. (2) NCC dă dreptul oricărui soţ de a dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă îndeplinirii formalităţilor de publicitate. Asemenea acte, precum şi cele din care rezultă obligaţii în sarcina comunităţii de bunuri, dacă sunt încheiate de unul dintre soţi după momentul promovării acţiunii de divorţ, sunt lovite de nulitate relativă, dacă s-au făcut în frauda celuilalt soţ. Ca atare, simpla încheiere a unui asemenea act nu face să se prezume frauda celuilalt soţ, ci aceasta trebuie dovedită de soţul care pretinde vătămarea intereselor sale.”

„Pentru a interveni sancţiunea nulităţii relative sunt necesare următoarele cerinţe, care trebuie îndeplinite cumulativ: a) unul dintre soţi să încheie un act cu privire la bunurile mobile comune, a căror înstrăinare nu este supusă îndeplinirii formalităţilor de publicitate ori un act din care rezultă obligaţii în sarcina comunităţii de bunuri (spre exemplu, grevarea cu drepturi reale a unui bun imobil comun); b) actul privitor la bunurile comune să fie unul cu titlu oneros; c) momentul încheierii să se situeze în timp ulterior promovării acţiunii de divorţ, fără a avea relevanţă dacă aceasta a fost sau nu soluţionată în primă instanţă; d) actul să fie încheiat cu intenţia de fraudare a intereselor celuilalt soţ.

Reglementare. Chiar dacă regimul matrimonial a încetat la data introducerii cererii de divorţ sau, după caz, la data separaţiei în fapt a soţilor, soţii pot perfecta acte cu privire la bunurile comune sau din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, însă articolul analizat prevede că aceste acte sunt anulabile în situaţia în care au fost făcute în frauda celuilalt soţ.

Acţiunea în anulare. Soţul care nu a participat la încheierea actului poate formula acţiune în anulare, acţiune care va fi admisă doar dacă acesta va dovedi faptul că actul a fost încheiat în frauda sa.

Confirmare. Prescripţie. Actul fiind anulabil, el este însă susceptibil de confirmare expresă sau tacită. Acţiunea este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de trei ani, însă, în situaţia în care soţul interesat nu a formulat acţiunea în acest termen general, el poate totuşi invoca nulitatea relativă a contractului şi după expirarea acestui termen, pe cale de excepţie (quae temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum).”

Efectele divorțului – Opozabilitatea faţă de terţi

Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după caz, certificatul de divorţ prevăzut la art. 375 sunt opozabile faţă de terţi, în condiţiile legii.

Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv în cazul prevăzut la art. 375.

„Faţă de terţi divorţul produce efecte din momentul la care se face menţiune despre divorţ pe marginea actului de căsătorie.

În cazul în care divorţul se dispune de ofiţerul de stare civilă, acesta are obligaţia ca, după emiterea certificatului de divorţ, să facă menţiune despre desfacerea căsătoriei în actul de căsătorie, conform art. 377 alin. (1) NCC.

Dacă desfacerea căsătoriei este dispusă de notarul public, acesta, după emiterea certificatului de divorţ, trimite, potrivit art. 377 alin. (3) NCC, o copie certificată la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria sau, după caz, la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor unde s-a încheiat căsătoria, pentru a se menţiona în actul de căsătorie faptul încetării căsătoriei prin divorţ.

Dacă divorţul se pronunţă de instanţa de judecată, potrivit art. 619 alin. (6) C. proc. civ., nou introdus prin Legea nr. 71/2011, aceasta are obligaţia comunicării hotărârii de divorţ la serviciul de stare civilă unde s-a încheiat căsătoria, la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi la oficiul naţional al registrului comerţului (în situaţia când unul dintre soţi este profesionist). Comunicarea se face din oficiu, ea constituind o obligaţie a instanţei la care a rămas irevocabilă (definitivă, în concepţia noului Cod de procedură civilă) hotărârea de divorţ. Aceasta poate fi prima instanţă (judecătoria), atunci când aceasta adoptă hotărâri irevocabile (este vorba de divorţul pronunţat în condiţiile art. 613¹ şi art. 613^1a C. proc. civ. sau de divorţul pronunţat pe calea dreptului comun sau întemeiat pe starea de sănătate a reclamantului, dacă hotărârea de divorţ nu este atacată de vreunul dintre soţi); tribunalul (în cazul în care acesta soluţionează apelul declarat, iar decizia instanţei de apel nu este atacată); curtea de apel (învestită cu judecarea recursului declarat).

Opozabilitate. Efectul de bumerang are loc şi în ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi a divorţului. Dacă li se aduce la cunoştinţă terţelor persoane existenţa regimului matrimonial sub care sunt căsătoriţi soţii, tot astfel este imperios să li se facă opozabil faptul că soţii au divorţat şi că regimul lor matrimonial a încetat.
Aşa cum putem observa, primul alineat al articolului examinat stipulează că hotărârea de divorţ şi, după caz, certificatul de divorţ, sunt opozabile faţă de terţi în condiţiile legii.

Publicitate. Pentru a face opozabilă terţilor încetarea regimului matrimonial sub care soţii au fost căsătoriţi, alineatul secund al textului legal examinat prevede că dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător. Aşadar, ofiţerul de stare civilă de la locul perfectării mariajului, după ce a primit hotărârea de divorţ, sau după ce a emis certificatul de divorţ ori după ce a primit copia certificată de pe certificatul de divorţ eliberat de un notar public, va trimite, de îndată, o copie acestuia Registrului naţional notarial al regimurilor matrimoniale. În situaţia în care soţii au bunuri comune imobile ori au calitatea de profesionişti în domeniul comerţului, hotărârea de divorţ sau, după caz, certificatul de divorţ vor trebui notate şi în cartea funciară şi se vor înscrie la registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate reglementate de lege. Încetarea regimului matrimonial, ca urmare a divorţului, nu va fi opozabilă terţilor decât după realizarea operaţiunilor de publicitate, exceptând cazul în care terţii au cunoscut divorţul pe altă cale”

Bibliografie:

Noul Cod Civil
AFRASINEI Madalina;colectiv, Noul Cod Civil comentat din 20-feb-2013, Hamangiu
TERZEA Viorel, Noul Cod Civil adnotat cu doctrina si jurisprudenta din 01-mar-2014, Universul Juridic
MOLOMAN Bogdan Dumitru;URECHE Lazar Ciprian, Noul Cod Civil. Cartea a II-a. Despre familie. Art. 258 534. Comentarii, explicatii si jurisprudenta din 01-ian-2016, Universul Juridic

Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi Efectele divorțului cu privire la regimul matrimonial Încetarea regimului matrimonial În cazul divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ. Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate […]

Separația bunurilor

Postat pe de Avocat Antohe Dan

Separația bunurilor

Regimul separației de bunuri este reglementat de dispozitiile art 360-363 Noul Cod Civil

Regimul bunurilor

Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată.

Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.

„Regimul separaţiei de bunuri reprezintă o alternativă la regimul comunităţii legale de bunuri. Este un regim separatist, care oferă cea mai mare independenţă patrimonială soţilor, tinzând să realizeze cea mai completă disociere a intereselor acestora” (H. Deschenaux, P.H. Steinauer, Le nouveau droit matrimonial, Berna, 1987, p. 520).

„Un asemenea regim are următoarele avantaje: asigură o independenţă patrimonială a soţilor; asigură protecţia soţilor în cazul ivirii unui pasiv substanţial, în sensul că soţul celui care a contractat în timpul căsătoriei anumite datorii nu va fi obligat să plătească aceste datorii; se evită partajul bunurilor. Un astfel de regim poate fi avantajos în cazul persoanelor care se recăsătoresc şi au copii rezultaţi din căsătorii anterioare sau în cazul profesioniştilor implicaţi în afaceri ce presupun un mare risc profesional.

Bunuri proprii ale soţilor. Regimul separaţiei. Contribuţia ambilor soţi la achiziţionarea lor. Sub regimul separaţiei de bunuri, bunurile dobândite de fiecare dintre soţi sunt bunuri exclusive ale acestora. Dacă se dovedeşte în concret că şi celălalt soţ a contribuit, cu bunurile sale sau cu sume de bani, la dobândirea acelor bunuri, în scopul de a deveni coproprietar cu soţul care figurează în actul de vânzare-cumpărare, se aplică dispoziţiile privitoare la coproprietatea pe cote-părţi. Dovada trebuie să fie făcută în concret, fără a se putea considera că simpla gospodărire în comun a soţilor ar atrage aplicarea unui alt regim juridic decât cel sub care acele bunuri au fost dobândite. Într-o atare situaţie, soţul care nu figurează în act poate să facă dovada unei simulaţii, fie cu privire la persoană, fie cu privire la preţ, dovedind prin toate mijloacele legale, inclusiv cu martori, dată fiind imposibilitatea morală în care se află soţii de a-şi preconstitui înscrisuri, că a contribuit efectiv la plata preţului şi că a avut intenţia să dobândească împreună bunul respectiv” [TS, s. civ., dec. nr. 221071973, în I. Mihuţă, Repertoriu II, nr. 70, p. 31].

Separația bunurilor – Inventarul bunurilor mobile

La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire.

Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri.

În toate cazurile, pentru opozabilitate faţă de terţi, inventarul se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se aceloraşi formalităţi de publicitate ca şi convenţia matrimonială.

În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparţine soţului posesor.

Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege.

„Obligaţia inventarului. Aşa cum rezultă din textul legal analizat, la adoptarea regimului separaţiei de bunuri se întocmeşte – în mod obligatoriu⁷⁷⁶, de către un notar public – un inventar al bunurilor mobile proprii.
Coroborând dispoziţiile alineatului prim al articolului examinat cu cele ale art. 312 şi urm. NCC, observăm că întocmirea inventarului este obligatorie şi în situaţia în care, anterior perfectării căsătoriei, viitorii soţi optează pentru regimul separaţiei de bunuri, precum şi în cazul în care, în timpul mariajului, urmare acordului soţilor (art. 369 NCC) sau la solicitarea unuia dintre ei, adresată instanţei de judecată (art. 370-371 NCC), se decide schimbarea regimului matrimonial cu cel al separaţiei de bunuri.
Ulterior adoptării acestui tip de regim matrimonial şi pe toată perioada cât acesta se află în fiinţă, legiuitorul lasă la îndemâna soţilor posibilitatea de a întocmi un inventar al bunurilor mobile. Prin urmare, toate inventarele bunurilor mobile, indiferent de momentul realizării lor, se comunică obligatoriu la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale.”

Bunurile proprietate comună pe cote-părţi

Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părţi, în condiţiile legii.

Dovada coproprietăţii se face în condiţiile art. 361, care se aplică în mod corespunzător.

Folosinţa bunurilor celuilalt soţ

Soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia din urmă are obligaţiile unui uzufructuar, cu excepţia celor prevăzute la art. 723, 726 şi 727. El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.

Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor. Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.

Răspunderea pentru obligaţiile personale

Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ.

Cu toate acestea, soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.

Dreptul de retenţie

La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt.

Bibliografie:

Noul Cod Civil
AFRASINEI Madalina;colectiv, Noul Cod Civil comentat din 20-feb-2013, Hamangiu
TERZEA Viorel, Noul Cod Civil adnotat cu doctrina si jurisprudenta din 01-mar-2014, Universul Juridic
MOLOMAN Bogdan Dumitru;URECHE Lazar Ciprian, Noul Cod Civil. Cartea a II-a. Despre familie. Art. 258 534. Comentarii, explicatii si jurisprudenta din 01-ian-2016, Universul Juridic

Separația bunurilor Regimul separației de bunuri este reglementat de dispozitiile art 360-363 Noul Cod Civil Regimul bunurilor Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată. Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui […]