Categorie: munca

Prin sentinţa civilă nr. 452 din 7 februarie 2013, pronunţată în dosarul nr. 8636/30/2012, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de către reclamanta SC P. SA Timişoara în contradictoriu cu pârâtul J.A., precum şi cererea reconvenţională formulată de către pârâtul 

pag. 1 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 1793 din 10-iul-2013 

reclamant reconvenţional J.A. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţională SC P. SA Timişoara. 

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că între părţi s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 508/2011, în baza căruia pârâtul a ocupat funcţia de reprezentant tehnic comercial, iar la data de 28 martie 2011, s-a încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă, prin care contractul individual de muncă al pârâtului s-a transformat din contractul individual de muncă cu durată determinată în contractul individual de muncă cu durată nedeterminată, iar salariul angajatului s-a majorat de la 2.100 lei la 2.500 lei. 

Contractul individual de muncă încheiat între părţi are o anexă denumită „Clauze speciale”. Clauza de fidelitate, pe care îşi întemeiază reclamanta acţiunea, este definită la art. II din această anexă, care prevede, la lit. a), că: „părţile încheie prezentul contract în considerarea faptului că salariatul va avea acces, pe toată durata contractului individual de muncă, la modalităţile specifice de desfăşurare a activităţii de către angajator. Specificul activităţii se concretizează în actualizarea continuă a cunoştinţelor profesionale, însuşirea unor elemente de know-how adecvat, perfecţionarea permanentă a pregătirii profesionale, deprinderea de metode, procedee şi proceduri moderne, dezvoltarea carierei profesionale”. 

La lit. b) a aceluiaşi articol se prevede obligativitatea angajatului ca, în condiţiile stipulate la lit. a), „să îşi păstreze calitatea de angajat al SC P. SA pentru o perioadă de cel puţin 5 ani de la semnarea contractul individual de muncă”, iar la lit. c), se stabileşte că: „în cazul în care contractul individual de muncă încetează din motive imputabile salariatului, în termenul precizat la lit. b), dar numai după terminarea perioadei de probă, acesta se obligă să plătească despăgubiri în valoare de 10.000 Euro”. 

La data de 24 iulie 2012, pârâtul a exprimat, printr-o notificare de demisie, intenţia sa privind încetarea contractului individual de muncă, arătând că doreşte ca încetarea acestuia să se producă cu începere de la data de 21 august 2012. 

Având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că răspunderea patrimonială a salariatului nu poate fi antrenată în temeiul art. 254 alin. (1) C. muncii, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute în acest text de lege. 

Potrivit art. 39 alin. (2) lit. d) C. muncii, una din îndatoririle principale ale salariatului este obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu. 

Dat fiind că raportul juridic de muncă are caracter intuitu personae, fiind bazat pe încrederea reciprocă a părţilor, încrederii manifestate de angajator trebuie să-i corespundă o obligaţie de fidelitate a salariatului. 

Obligaţia de fidelitate constituie o îndatorire principală a salariatului, pe durata executării contractului individual de muncă, de a se abţine de la săvârşirea oricărui act sau fapt ce ar putea dăuna intereselor angajatorului, fie prin concurenţă, fie prin lipsa de discreţie cu privire la informaţiile confidenţiale (secrete) privindu-l pe angajator, informaţii de natură tehnică, economică, managerială, comercială etc., la care are acces, permanent sau ocazional, prin activitatea pe care o desfăşoară. 

Prin specificul său, această obligaţie are un caracter permanent pe întreaga existenţă a contractului individual de muncă. Ea, însă, nu acţionează niciodată după încetarea contractului individual de muncă. 

Pentru concretizarea obligaţiei de fidelitate este posibilă aplicarea, prin analogie, a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) C. muncii, care se referă la clauza de neconcurenţă, părţile putând stabili, prin acord, unele precizări în contractul individual de muncă referitoare la: activităţile interzise salariatului, în cazul în care el ar desfăşura, în timpul liber, o activitate în beneficiul unor terţi; la determinarea unor terţi şi la aria geografică în care salariatul s-ar afla în competiţie reală cu angajatorul. 

După încetarea contractului individual de muncă, angajatorul poate solicita despăgubiri, în baza art. 198 C. muncii, conform căruia salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională, în condiţiile art. 197 alin. (1) C. muncii, nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă stabilită prin act adiţional. Durata obligaţiei salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, precum şi orice alte aspecte în legătură cu obligaţiile salariatului, ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act adiţional la contractul individual de muncă. Nerespectarea de către salariat a dispoziţiei prevăzute la art. 198 alin. (1) C. muncii determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă. 

În speţă, clauza de care se prevalează reclamanta nu constituie o clauză de neconcurenţă şi nici nu instituie o obligaţie de despăgubire a salariatului ca urmare a formarii profesionale, iar prevederile art. 1170 şi art. 1270 C. civ. nu pot fi invocate în cadrul raporturilor de muncă, ce au la bază o legislaţie specială. 

În lipsa unui curs sau a unui stagiu de formare profesională, obligaţia de fidelitate, sub forma interdicţiei pentru angajat de a avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă, este contrară dispoziţiilor art. 38 C. muncii. 

Această clauză, inserată în actul adiţional la contractul individual de muncă, nu poate produce efecte în condiţiile în care nu sunt întrunite cerinţele imperative ale legii. 

Prin urmare, întrucât clauza arătată nu se încadrează în prevederile legale imperative sus-menţionate, tribunalul a constatat, pe cale de excepţie, nulitatea parţială absolută a art. 2 lit. b) şi lit. c) din actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 508/2011 şi a respins, pe cale de consecinţă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca neîntemeiată. 

Pârâtul-reclamant reconvenţional a solicitat, prin cererea reconvenţională, obligarea reclamantei-pârâtă reconvenţională la plata diferenţei de drepturi salariale pentru luna august 2012, în cuantum de 1.200 lei. 

La data demisiei, angajatul avea încheiat cu societatea actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 48 din 11 mai 2012, prin care se stabilea reducerea salariului de la 2.500 lei la 1.875 lei. 

Din extrasul de cont al angajatului, rezultă că i s-a achitat salariul corespunzător lunii august 2012, până la data de 21 august 2012, demisia producând efecte începând cu data de 22 august 2012. 

Astfel, văzând prevederile art. 168 C. muncii, prima instanţă a respins, ca neîntemeiat, acest petit. 

În privinţa orelor suplimentare aferente intervalului 25 ianuarie 2011 – 21 august 2012, instanţa de fond a constatat că, potrivit art. 121 C. muncii, la solicitarea angajatorului salariaţii pot efectua muncă suplimentară. 

În speţă, nu s-a făcut dovada că societatea a solicitat efectuarea de ore suplimentare şi nu s-a probat, cu pontaje sau alte evidenţe, că pârâtul-reclamant reconvenţional a prestat ore suplimentare, considerente pentru care s-a respins, ca nefondat, şi acest capăt din cererea reconvenţională. 

Potrivit art. IV lit. c) din clauzele speciale ale contractului individual de muncă, la momentul încheierii contractului individual de pag. 2 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 1793 din 10-iul-2013 

muncă/actului adiţional, angajatorul se obligă să includă în salariul negociat cu angajatul un procent de 50% din salariul brut negociat, ce reprezintă contraprestaţia pentru asumarea clauzei de neconcurenţă. 

Analizând aceasta clauză, tribunalul a constatat că procentul de 50% face parte din salariul negociat o dată cu încheierea contractului individual de muncă şi a actelor adiţionale la acesta, nefiind un spor sau o indemnizaţie suplimentară şi, dat fiind că salariul angajatului a fost plătit conform sumelor negociate şi menţionate în aceste înscrisuri, a respins, ca neîntemeiat, petitul privind acordarea sporului de 50% calculat la salariul brut pentru perioada 25 august 2011 – 21 august 2012, în cuantum de 13.750 lei. 

Referitor la rectificarea salariului, s-a reţinut că, între părţi, s-a încheiat actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 41 din 28 martie 2011, care a atestat majorarea salariului de la 2.100 la 2.500 lei, iar prin actul adiţional nr. 48 din 11 mai 2012, s-a redus durata de lucru de la 8 ore la 6 ore şi salariul de la 2.500 lei la 1.875 lei. 

Întrucât actul adiţional a fost încheiat cu acordul părţilor, fiind respectate prevederile art. 41 alin. (1) C. muncii, instanţa de fond a respins capătul de cerere referitor la rectificarea cuantumului salariului brut la 2.100 lei, în perioada 25 ianuarie 2011 – 21 august 2012, şi la 2.500 lei în perioada 25 august 2011 – 21 august 2012. 

Cererea formulată de pârâtul-reclamant reconvenţional pentru acordarea daunelor morale, în cuantum de 40.000 lei, a fost respinsă, deoarece potrivit art. 253 C. muncii, pentru angajarea răspunderii civile contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, culpa făptuitorului, sub forma intenţiei sau neglijenţei ori imprudenţei, cauzarea unui prejudiciu şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. 

În speţă, susţinerea că s-a produs un prejudiciu constând în atingerea demnităţii şi onoarei salariatului, prin atitudinea administratorului şi asociatului unic al societăţii, nu a fost reţinută, în condiţiile în care la dosar nu există dovezi din care să rezulte că acesta a fost prejudiciat prin nerespectarea unei obligaţii contractuale de către pârâtă sau în legătură cu serviciul. 

Împotriva sentinţei civile nr. 452 din 7 februarie 2013 a Tribunalului Timiş a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta, solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii principale şi obligării pârâtului la plata daunelor-interese în cuantum de 10.000 de euro, precum şi la plata cheltuielilor de judecată. 

În motivarea cererii de recurs se arată, în esenţă, că, la baza raporturilor juridice dintre părţi a stat contractul de muncă încheiat între reclamantă şi pârât, contract ce cuprinde o serie de clauze speciale, şi anume: de fidelitate, de confidenţialitate, de neconcurenţă şi de exclusivitate. 

Clauza de fidelitate este definită la art. II din anexa la contractul individual de muncă, denumită „Clauze speciale”. Pârâtul a fost de acord să se angajeze la societatea reclamantă şi să obţină cunoştinţele la care se face referire în cuprinsul clauzelor. Activitatea acestuia, în cadrul societăţii, a vizat mai întâi acumularea de cunoştinţe şi perfecţionarea sa în domeniul pieţei instalaţiilor de ridicat, urmărindu-se prezentarea unor aspecte noi, care nu se studiază în instituţii de învăţământ precum cele absolvite de pârât. 

În acest context, reclamanta a solicitat instanţei obligarea pârâtului la despăgubirea societăţii pentru prejudiciul creat prin demisie înainte de împlinirea termenului prevăzut la art. II lit. b) din Anexa: „Clauze speciale”, respectiv respectarea obligaţiei asumate de acesta ca, într un asemenea caz, să achite societăţii suma de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri. 

În speţă, nu sunt concludente prevederile Codului muncii referitoare la „clauza de formare profesională”, aşa cum este aceasta definită de cod, deoarece art. II din cuprinsul „Clauzelor speciale” ale contractului individual de muncă al pârâtului a fost denumit, prin acordul părţilor, clauză de fidelitate. Nerespectarea acestei clauze, astfel cum este asumată potrivit art. II lit. a) şi lit. b) din Anexa: „Clauze speciale”, este sancţionată prin art. II lit. c) din aceeaşi anexă. 

Din coroborarea dispoziţiilor art. 20 C. muncii cu cele ale art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Ordinul nr. 64/2003 al Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, pentru aprobarea modelului-cadru al contractului individual de muncă, rezultă că, prin acordul lor, părţile pot cuprinde, în contractual individual de muncă, şi alte clauze specifice, nu numai cele enumerate de prevederile Codului muncii, dacă ele nu contravin normelor imperative ale legilor aplicabile. 

Clauza de fidelitate este o clauză specială, corespunzătoare specificului activităţii desfăşurate de societatea reclamantă, şi este urmarea faptului că salariaţii au ocazia de a-şi însuşi cunoştinţe care nu se pot dobândi în niciun alt domeniu de activitate sau într-o unitate de învăţământ. 

Pârâtul a semnat actul adiţional la contractul individual de muncă, denumit „Clauze speciale”, după un interval de 8 luni de la semnarea contractului individual de muncă, aşa cum rezultă din întâmpinarea acestuia, astfel încât nu a fost constrâns în vreun fel să semneze aceste clauze odată cu semnarea contractului individual de muncă, ci le-a acceptat în timp, după ce s-a acomodat, într-o oarecare măsură, cu specificul angajatorului şi a conştientizat că prevederile clauzei de fidelitate corespund modului concret în care un salariat al societăţii devine specializat într-un domeniu de nişă. Pârâtul nu a invocat în faţa primei instanţe vreo viciere de consimţământ la semnarea contractului de muncă sau a clauzelor speciale ale acestuia. Astfel, devin aplicabile prevederile civile referitoare la forţa obligatorie a contractelor şi la executarea acestora cu bună-credinţă, prevăzute la art. 969 vechiul C. civ. 

În realitate, nu exista altă variantă în care pârâtul s-ar fi putut specializa şi ar fi putut acumula deprinderile necesare activităţii în piaţa utilajelor de ridicat, decât cea trasată de clauzele speciale convenite între părţi. 

Instanţa de fond nu a arătat care ar fi fost drepturile la care pârâtul ar fi renunţat sau cu privire la care societate i-ar fi solicitat să renunţe, contrar art. 38 C. muncii. Dacă s-a avut în vedere dreptul angajatului de a demisiona sau de a-şi căuta un alt loc de muncă, recurenta arată că nu a interzis niciun moment pârâtului să demisioneze şi nu i-a impus păstrarea calităţii de angajat cu orice preţ. 

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 – pct. 9 şi ale art. 3041 C. pr. civ. 

Pârâtul-intimat a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către reclamantă ca nefondat. 

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul J.A., solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii reconvenţionale, iar în subsidiar, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond. 

În motivarea cererii de recurs se arată, în esenţă, că instanţa de fond a respins, în mod nelegal, petitul având ca obiect obligarea reclamantei-pârâtă reconvenţională la plata diferenţei de drepturi salariale pentru luna august 2012, în cuantum de 1.200 lei, dat fiind că ele nu au fost achitate. 

La fila 98 din dosarul de fond, se află extrasul de cont bancar din care rezultă că, în luna august 2012, s-a plătit salariul aferent lunii iulie, iar nu salariul aferent lunii august, care trebuia achitat în luna septembrie 2012. Or, la dosar nu există nici un document din care să rezulte că angajatorul a efectuat plata salariului aferent lunii august 2012, conform art. 168 alin. (1) C. muncii. 

pag. 3 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 1793 din 10-iul-2013 

Cu referire la capătul de cerere reconvenţională vizând plata aferentă orelor suplimentare prestate în perioada 25 ianuarie 2011 – 21 august 2012, în cuantum total de 5.954 lei, pârâtul-recurent susţine că prima instanţă ar fi trebuit să constate că pontajul depus la dosarul de fond de societate nu este semnat de angajaţi, astfel că acest document, în lipsa semnăturii ambelor părţi contractante, nu poate să reflecte realitatea. 

La dosar nu au fost depuse avizele de deplasare ale pârâtului, iar proba testimonială pentru a dovedi orele suplimentare efectuate de pârât la solicitarea reclamantei, a fost respinsă neîntemeiat. 

Anexa la contractul individual de muncă nr. 508/2011, denumită „Clauze speciale”, a fost semnată ulterior încheierii contractului individual de muncă, astfel încât în mod greşit instanţa de fond, a constatat că procentul de 50% din salariul brut, ce reprezintă contraprestaţia pentru clauza de neconcurenţă, a fost plătit odată cu salariul. 

La data angajării, pârâtul a negociat un salariu net de 2.100 lei, iar, ulterior, la data de 28 martie 2011, a negociat un salariu net de 2.500 lei. La dosarul cauzei, există extrasele de cont bancar, potrivit cărora, lunar, pârâtului i-a fost plătit un salariu net de 2.100 lei, respectiv de 2.500 lei. 

Pârâtul a solicitat să i se încuviinţeze proba testimonială pentru a dovedi şi acest petit, având în vedere că mulţi angajaţi au inserat în contractul de muncă, la lit. j) pct. 1, şi în actele adiţionale, valoarea salariului net, iar nu valoarea salariului brut. 

Instanţa de fond a respins petitul având ca obiect obligarea reclamantei la plata daunelor morale în cuantum de 40.000 lei pentru hărţuire psihologică agresivă, reţinând că nu există dovezi că pârâtul a fost prejudiciat prin nerespectarea unei obligaţi contractuale. Or, dreptul la demnitate în muncă este prevăzut de lege, respectiv de art. 39 alin. (1) lit. e) C. muncii. Acestui drept al salariatului îi corespunde obligaţia corelativă a angajatorului de a se abţine de la orice act sau gest care ar putea aduce atingere demnităţii şi onoarei salariatului. 

Tribunalul trebuia să îi permită pârâtului să dovedească cu martori hărţuirea psihologică agresivă la care a fost supus, iar nu să respingă această probă ca nefiind concludentă cauzei, în condiţiile în care demnitatea i-a fost încălcată în mod repetat, public, faţă de alţi colegi de muncă. 

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ. 

Reclamanta-intimată a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către pârât ca nefondat. 

Examinând recursurile declarate de către părţi prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7-9 coroborate cu cele ale art. 3041 şi ale art. 312 alin. (3) şi alin. (5) C. pr. civ., Curtea constată că recursul reclamantei este neîntemeiat, iar recursul pârâtului este fondat în parte pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, reprezentând daune-interese datorate de către acesta potrivit art. II lit. c) din anexa la contractul individual de muncă, încheiat între părţi, denumită „Clauze speciale”, pentru încălcarea obligaţiei de fidelitate asumată faţă de societate. 

Înscrisul denumit „Clauze speciale” la contractul individual de muncă nr. 508/2011, este semnat de către reclamantă şi de către pârât, însă nu este datat şi nici înregistrat în evidenţele pârâtei, dar ambele părţi susţin încheierea sa în cursul lunii august 2011, la circa 8 luni de la încheierea contractului individual de muncă nr. 508/2011, astfel încât el are regimul juridic al unui act adiţional la contractul individual de muncă. 

Din coroborarea dispoziţiilor art. 20 C. muncii cu cele ale art. 11 C. muncii şi ale art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Ordinul nr. 64/2003 al Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale pentru aprobarea modelului-cadru al contractului individual de muncă, modificat prin Ordinul nr. 1616/2011 al aceluiaşi minister rezultă că, prin acordul lor, părţile pot cuprinde, în contractual individual de muncă, şi alte clauze specifice, în afara celor enumerate exemplificativ de art. 20 alin. (2) C. muncii, dacă ele nu contravin normelor imperative ale legilor aplicabile. 

Conform art. 39 alin. (2) lit. d) C. muncii, angajatul are obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu. 

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, obligaţia de fidelitate constituie o îndatorire principală a salariatului, pe durata executării contractului individual de muncă, de a se abţine de la săvârşirea oricărui act sau fapt ce ar putea dăuna intereselor angajatorului, fie prin concurenţă, fie prin lipsa de discreţie cu privire la informaţiile confidenţiale (secrete) privindu-l pe angajator, informaţii de natură tehnică, economică, managerială, comercială etc., la care are acces, permanent sau ocazional, prin activitatea pe care o desfăşoară. 

Prin specificul său, această obligaţie are un caracter permanent pe întreaga existenţă a contractului individual de muncă, însă ea nu acţionează după încetarea contractului individual de muncă. 

Fiind prevăzută de lege, îndatorirea de fidelitate a angajatului există şi în absenţa stipulării ei exprese în conţinutul contractului individual de muncă încheiat între părţi, fără a naşte în sarcina angajatorului o obligaţie corelativă de indemnizare a salariatului cu un spor sau o indemnizaţie suplimentară la salariul negociat de către părţi la încheierea contractului individual de muncă sau a actului adiţional la acesta. Părţile pot negocia inserarea în contractul individual de muncă sau într-un act adiţional la acesta a unei clauze prin care să fie concretizat conţinutul acestei obligaţii legale a salariatului, aplicând prin analogie prevederile art. 21 alin. (2) C. muncii referitoare la clauza de neconcurenţă. Astfel, pot stabili activităţile interzise salariatului, în cazul în care el ar desfăşura, în timpul liber, o activitate în beneficiul unor terţi, pot determina terţii la care salariatul nu se poate angaja în timpul liber şi aria geografică în care el s-ar afla în competiţie reală cu angajatorul, precum şi eventuale bonusuri de fidelitate ce vor fi achitate de către angajator. 

Această obligaţie nu dă dreptul, însă, angajatorului să solicite angajatului şi să convină cu acesta să rămână în unitate un număr minim de ani din momentul încheierii contractului individual de muncă între părţi, în considerarea faptului că salariatul, în realizarea atribuţiilor de serviciu, ia cunoştinţă de secrete de producţie şi comerciale, inclusiv de elemente de know-how adecvat, acumulează cunoştinţe profesionale ce exced curriculei instituţiilor de învăţământ tehnic superior din România, îşi perfecţionează permanent pregătirea profesională, deprinderea de metode, procedee şi proceduri moderne, şi îşi dezvoltă cariera profesională, sub sancţiunea plăţii unor daune interese, stabilite anticipat, în cazul denunţării unilaterale a contractului individual de muncă înaintea expirării termenului impus de către angajator, dat fiind că o astfel de solicitare încalcă dreptul esenţial la muncă, prevăzut de art. 41 alin. (1) din Constituţia României coroborat cu art. 3 C. muncii, drept ce are un conţinut complex, incluzând şi dreptul salariatului la demisie în orice moment al executării contractului individual de muncă, cu respectarea termenului de preaviz, dacă nu invocă nerespectarea obligaţiilor asumate de către angajator prin contractul individual de muncă. 

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că art. II lit. b) şi lit. c) din Anexa: „Clauze speciale”, care prevede o interdicţie pentru pârât de a avea iniţiativa denunţării unilaterale a contractului individual de muncă, încheiat între părţi, pe o perioadă de minim 5 ani din momentul semnării acestei anexe, sub sancţiunea plăţii unei despăgubiri în valoare de 10.000 Euro în favoarea reclamantei, este 

pag. 4 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 1793 din 10-iul-2013 

contrar dispoziţiilor art. 38 C. muncii coroborate cu cele ale art. 41 alin. (1) din Constituţia României şi ale art. 3 şi art. 81 C. muncii, astfel încât instanţa de fond a apreciat în mod corect că este lovit de nulitate absolută, în condiţiile în care efectele sale se produc ulterior încetării contractului individual de muncă. 

Legiuitorul permite, prin art. 198 alin. (1) C. muncii, încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă, prin care să se prevadă că salariatul nu poate avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pe o anumită perioadă de timp, convenită expres în cuprinsul actului adiţional, în ipoteza în care acesta a beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională, iniţiat de către angajator, care a suportat toate cheltuielile ocazionate de această participare. Această normă prohibitivă nu are, însă, un caracter absolut şi nu îngrădeşte dreptul la muncă al salariatului, ci se coroborează cu prevederile art. 198 alin. (3) C. muncii, care instituie sancţiunea pentru nerespectarea interdicţiei menţionate anterior, şi anume: suportarea de către salariat a tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională proporţional cu perioada nelucrată din cea stabilită în actul adiţional la contractul individual de muncă. 

Astfel, art. 198 C. muncii reglementează un caz special de răspundere patrimonială a salariaţilor, iar angajatorul nu poate invoca existenţa unei clauze penale în actul adiţional la contractul individual de muncă pentru a obţine obligarea angajatului la plata sumei stabilite anticipat prin această clauză, cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea sa profesională, fără a dovedi îndeplinirea cerinţelor legale pentru angajarea acestei răspunderi, conform art. 254 coroborat cu art. 272 C. muncii, ca, de exemplu, valoarea prejudiciului suportat astfel cum rezultă din actele justificative, durata cursului sau stagiului de formare profesională, scoaterea salariatului din activitatea profesională pe durata acestui curs sau stagiu de formare profesională, existenţa actului adiţional la contractul individual de muncă privind formarea profesională, încetarea raporturilor de muncă din culpa salariatului etc. 

Prin urmare, în absenţa unui curs sau a unui stagiu de formare profesională, nu sunt incidente dispoziţiile art. 198 C. muncii. În speţă, reclamanta nu a susţinut şi nu a dovedit că pârâtul ar fi urmat un curs sau un stagiu de formare profesională în afara activităţii sale de la locul de muncă, astfel încât clauza stipulată la art. II lit. a) – lit. c) din Anexa: „Clauze speciale” nu poate fi considerată o clauză prin care părţile reglementează, alături de obligaţia de fidelitate a salariatului, aspecte privitoare la formarea profesională a pârâtului din iniţiativa angajatorului, pentru a se putea angaja răspunderea patrimonială a pârâtului în temeiul acestei clauze coroborată cu prevederile art. 198 şi art. 254 C. muncii. De altfel, prin cererea de recurs, reclamanta a arătat că, în cauză, nu sunt concludente prevederile Codului muncii referitoare la „clauza de formare profesională”, deoarece art. II din cuprinsul „Clauzelor speciale” ale contractului individual de muncă al pârâtului a fost denumit, prin acordul părţilor, clauză de fidelitate. 

Art. 278 alin. (1) C. muncii dispune că „dispoziţiile prezentului cod se întregesc (…), în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile”. În temeiul acestui text legal, instanţa de fond a apreciat corect că art. II lit. c) din Anexa: „Clauze speciale”, de care se prevalează reclamanta, nu poate justifica admiterea acţiunii acesteia, conform art. 1170 şi art. 1270 C. civ., în condiţiile în care acest articol contravine unor norme legale imperative din legislaţia muncii. 

Din cele expuse anterior rezultă că hotărârea recurată este temeinică şi legală în ceea ce priveşte respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7-9, sau vreun alt motiv de nelegalitate sau netemeinicie care să atragă aplicabilitatea art. 3041 C. pr. civ. 

Pe cale de consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea va respinge recursul reclamantei ca neîntemeiat. 

Art. J pct. 4 din contractul individual de muncă nr. 508/2011, încheiat între părţi, prevede că „datele la care se plăteşte salariul sunt 10 şi 25 ale lunii următoare”, Raportat la aceste prevederi contractuale, salariul cuvenit pârâtului pentru activitatea prestată în luna august 2012 urma să fie achitat în luna septembrie 2012. Prin urmare, contrar susţinerii reclamantei, extrasul de cont de la fila 98 din dosarul de fond nu probează plata avansului pentru luna august 2012, în condiţiile în care atestă virarea în contul acestuia, de către reclamantă, a sumei de 2.060 lei la datele de 13 august 2012 şi 28 august 2012. 

Pe de altă parte, conform art. 272 coroborat cu art. 168 C. muncii, angajatorul avea obligaţia să dovedească plata integrală a drepturilor salariale cuvenite pârâtului pentru luna august 2012. 

La dosar, reclamanta a depus doar ordinul de plată din 26 aprilie 2013, din cuprinsul căruia rezultă că a virat pârâtului suma de 511 lei cu titlu de drepturi salariale restante. 

Având în vedere acest ordin de plată, pretenţiile pârâtului din cererea reconvenţională şi dispoziţiile art. 166 raportate la prevederile art. 272 coroborate cu cele ale art. 168 C. muncii, Curtea va obliga reclamanta-pârâtă reconvenţională la plata către pârâtul-reclamant reconvenţional a sumei de 689 lei, reprezentând diferenţă de drepturi salariale neachitată pe perioada 1 august 2012 – 21 august 2012, urmând a menţine respingerea în rest a pretenţiilor privind drepturile salariale restante pe luna august 2012, respectiv pentru suma de 511 lei, ca rămase fără obiect. 

Pârâtul-reclamant reconvenţional a solicitat obligarea reclamantei-pârâtă reconvenţională la plata sumei de 5.954 lei, cu titlu de drepturi salariale cuvenite pentru orele suplimentare efectuate în perioada 25 ianuarie 2011-21 august 2012, fără a arăta câte ore suplimentare a efectuat zilnic, în condiţiile în care salariul său a suferit mai multe modificări pe parcursul executării contractului individual de muncă. 

Potrivit foilor colective de prezenţă pe perioada în litigiu, pârâtul nu a prestat ore suplimentare. Acestea nu trebuie semnate de către angajat pentru a fi valabile, neexistând o asemenea obligaţie legală conform art. 119 C. muncii. 

Pârâtul nu a solicitat instanţei de fond obligarea reclamantei la depunerea avizelor sale de deplasare, iar administrarea probei cu martori nu a fost cerută pentru dovedirea orelor suplimentare efectuate de către el, ci pentru a proba alte împrejurări, aşa cum rezultă din încheierile de şedinţă de la termenele de judecată din 15 noiembrie 2012 şi din 31 ianuarie 2013, astfel încât susţinerea sa că tribunalul a respins nefondat aceste cereri de probaţiune nu este întemeiată. De altfel, în cererea de încuviinţare a probei cu martori, aflată la fila 46 din dosarul de fond, pârâtul nu arată faptele ce urmează a fi dovedite prin audierea martorilor propuşi. 

Văzând aceste considerente şi dispoziţiile art. 120 şi urm. C. muncii, Curtea constată că prima instanţă a respins corect petitul având ca obiect obligarea reclamantei-pârâtă reconvenţională la plata sumei de 5.954 lei, cu titlu de drepturi salariale cuvenite pentru orele suplimentare efectuate de către pârât în perioada 25 ianuarie 2011-21 august 2012, ca nefondat, nefiind necesară casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond. 

Art. IV lit. b) şi lit. c) din Anexa: „Clauze speciale”, prevede că: „salariatul se obligă să respecte următoarea clauză de neconcurenţă convenită astfel: b) obligaţia de neconcurenţă este nelimitată teritorial şi subzistă pe o perioadă de 6 luni, în cazul funcţiilor de execuţie, şi 2 ani, în cazul funcţiilor de conducere, calculate din momentul încetării contractului de muncă; c) la momentul încheierii contractului individual de muncă/actului adiţional, angajatorul se obligă să includă în salariul negociat cu angajatul un procent de 50% reprezentând contraprestaţia pentru asumarea clauzei de neconcurenţă; (…)”. 

Potrivit art. 21 – art. 24 C. muncii, clauza de neconcurenţă este statornicită de către legiuitor pentru a produce efecte după încetarea contractului individual de muncă pe o anumită perioadă de timp. Prin urmare, atât obligaţia angajatului de a nu presta, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, cât şi obligaţia angajatorului de plată a unei 

pag. 5 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 1793 din 10-iul-2013 

indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe toată perioada de neconcurenţă se nasc din momentul încetării contractului individual de muncă încheiat între părţi. 

Angajatorul nu se poate obliga, prin clauza de neconcurenţă, la plata unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe o perioadă anterioară încetării contractului individual de muncă încheiat între părţi şi sub forma unei cote din salariul cuvenit angajatului, în condiţiile în care indemnizaţia de neconcurenţă, conform art. 21 alin. (4) C. muncii, nu are caracterul unui venit salarial, ci reprezintă o compensaţie acordată fostului salariat pentru limitarea dreptului său la muncă prin asumarea obligaţiei de neconcurenţă în favoarea angajatorului. 

Raportat la cele expuse anterior, conţinutul art. IV din Anexa: „Clauze speciale” nu corespunde cerinţelor art. 21 – art. 23 C. muncii, astfel încât nu poate produce efecte juridice, iar capătul de cerere reconvenţională având ca obiect obligarea reclamantei – pârâtă reconvenţională la plata sumei de 13.750 lei, reprezentând sporul de 50% calculat la salariul brut din perioada 5 august 2011 – 21 august 2012 şi prevăzut în Anexa: „Clauze speciale” este neîntemeiat. 

Având în vedere extrasele de cont bancar depuse la dosarul de fond, răspunsul reclamantei la interogatoriul luat de către prima instanţă şi cuprinsul întâmpinării depusă de către reclamanta-intimată la recursul declarat de către pârâtul-recurent, Curtea apreciază că se impune admiterea petitului privitor la obligarea reclamantei-pârâtă reconvenţională să rectifice contractul individual de muncă şi actele adiţionale 

la acesta, încheiate între părţi, în ceea ce priveşte cuantumul salariului de bază lunar brut, astfel încât acest cuantum să corespundă salariului net negociat de părţi şi achitat efectiv pe perioada în litigiu. Un astfel de petit nu este lipsit de interes, deoarece contractul individual de muncă şi actele adiţionale la acesta, încheiate între părţi, trebuie să cuprindă salariul de bază real şi alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, iar în cazul în care nu s-ar efectua rectificarea menţionată, angajatorul ar avea posibilitatea să solicite, în interiorul termenului de prescripţie, obligarea salariatului la restituirea sumelor de bani achitate în plus, cu titlu de drepturi salariale, în temeiul art. 256 C. muncii. 

Pentru acordarea daunelor morale, este nevoie de precizarea prejudiciului moral şi de administrarea unui probatoriu adecvat, care să permită instanţei stabilirea existenţei acestuia, respectiv a afectării prestigiului, onoarei, reputaţiei sau demnităţii unui salariat prin fapta ilicită a angajatorului, şi găsirea unor criterii de evaluare a întinderii lui, nefiind suficientă libera exprimare a instanţei bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane. 

Pârâtul a solicitat daune-morale în cuantum de 40.000 lei pentru hărţuire psihologică agresivă. Alegaţiile pârâtului privitoare la prejudiciul moral încercat nu au fost probate cu declaraţii de martori din care să rezulte temeinicia lor. Administrarea probei cu martori nu a fost cerută de către pârât pentru dovedirea prejudiciului moral, ci pentru a proba alte împrejurări, aşa cum rezultă din încheierile de şedinţă de la termenele de judecată din 15 noiembrie 2012 şi din 31 ianuarie 2013, astfel încât susţinerea sa că tribunalul a respins nefondat această cerere de probaţiune nu este întemeiată. De altfel, în cererea de încuviinţare a probei cu martori, aflată la fila 46 din dosarul de fond, pârâtul nu arată faptele ce urmează a fi dovedite prin audierea martorilor propuşi. 

Prin urmare, în contextul în care sarcina dovedirii prejudiciului moral, respectiv afectarea unor valori sau atribute care îi definesc personalitatea, îi revenea pârâtului-recurent, iar acesta nu a administrat probe în acest sens, nu se putea reţine, de către instanţa de fond, ca fiind fondată solicitarea sa de obligarea a reclamantei la plata daunelor morale, nefiind întrunite cerinţele cumulative prevăzute de art. 253 alin. (1) C. muncii. 

Având în vedere considerentele expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) – alin. (3) C. pr. civ., Curtea va admite recursul declarat de către pârâtul-recurent ca întemeiat şi va modifica în parte hotărârea recurată, în sensul că va admite în parte cererea reconvenţională formulată de către pârâtul-reclamant reconvenţional, va obliga reclamanta-pârâtă reconvenţională la plata către pârâtul-reclamant reconvenţional a sumei de 689 lei, reprezentând diferenţă de drepturi salariale neachitată pe perioada 1 august 2012 – 21 august 2012, precum şi la rectificarea contractului individual de muncă şi a actelor adiţionale la acesta, încheiate între părţi, în ceea ce priveşte cuantumul salariului de bază lunar brut, astfel încât acest cuantum să corespundă salariului net negociat de părţi şi achitat efectiv pe perioada în litigiu, urmând a menţine în rest dispoziţiile hotărârii recurate, ca fiind legale şi temeinice. 

Faţă de dispoziţiile art. 274 C. pr. civ. şi de împrejurarea că pârâtul-recurent a arătat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, Curtea nu va acorda cheltuieli de judecată în recurs. 

Sursa: Monitorul Jurisprudenţei 

Prin sentinţa civilă nr. 741/C/20 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. 6666/103/2012, s-a admis, în parte, contestaţia formulată de către contestatorul P.L.G., în contradictoriu cu intimata SC S.S.R. SRL Bucureşti, şi, în consecinţă, s-a anulat decizia de concediere nr. ** din 12 decembrie 2012 emisă de intimată. Totodată, s-a dispus reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior emiterii actului de concediere cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii până la data reintegrării efective. S-au respins, ca nefondate, capetele de cerere privind plata daunelor morale şi materiale. 

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că prin cererea dedusă judecăţii la data de 21 decembrie 2012 contestatorul, în contradictoriu cu intimata SC S. S.S.R. SRL, a contestat decizia nr. **/12 decembrie 2012 privind desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, reîncadrarea pe postul deţinut anterior, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale cuvenite, precum şi la plata daunelor morale şi materiale. 

În motivarea acţiunii, a arătat că a fost salariatul unităţii intimate, ce are ca obiect de activitate pază şi protecţie, ocupând funcţia de şef de tură în cadrul obiectivului A.R. şi că, prin decizia contestată, emisă de intimată, a fost sancţionat disciplinar cu desfacerea contractului individual de muncă, conform dispoziţiilor art. 61 lit. a) din Codul muncii, pentru abateri pe care susţine că nu le-a săvârşit, considerând că această dispoziţie este nelegală şi netemeinică. Menţionează că în data de 18 octombrie 2012 s-a prezent la locul de muncă, respectiv postul 5, poarta 2 auto, în cadrul obiectivului A.R. şi că agentul L.D. i-a prezentat modul de lucru din acest post, 

pag. 1 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 211 din 12-feb-2014 

respectiv operaţiuni pe calculator, cântărirea şi sigilarea autocamioanelor care ieşeau din obiectiv, ceea ce necesita calificare specială pe acest post şi anumite cunoştinţe de programe pe calculator. A mai susţinut petentul că acestea nu erau atribuţiile sale de serviciu, el fiind şef de tură avea alte atribuţii, în general de control, raportare etc. conform fişei postului. 

A mai menţionat că a doua abatere pentru care a fost sancţionat este aceea că a nu s-a prezentat la serviciu mai multe zile consecutiv, fapt contestat de petent motivând că, în perioada respectivă a fost programat să lucreze ca agent de securitate, o funcţie inferioară celei pe care o avea la momentul respectiv, cea de şef de tură. 

Faţă de aceste susţineri a solicitat reintegrarea pe postul avut anterior emiterii deciziei de concediere, ca şef de tură, plata tuturor drepturilor cuvenite, până la momentul reintegrării, precum şi daune morale şi materiale. 

În susţinere, a depus în copie, extras regulament intern, raport din 1 octombrie 2012, notă de informare din 3 octombrie 2012 şi cerere din 3 octombrie 2012. 

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi obligarea contestatorului la cheltuieli de judecată susţinând că prin Raportul întocmit de inspectorul de securitate H.R., înregistrat sub nr. **/19 octombrie 2012, societatea a fost sesizată de faptul că în data de 18 octombrie 2012, contestatorul s-a prezentat la serviciu, în jurul orei 18.30 la postul 5 poarta 2 auto, şi că i s-a prezentat procedura de lucru a acestui post, de către agentul L.D., respectiv, programul pe calculator, cântărire şi sigilare a camioanelor care transportau marfă. După un anumit timp, fiind atenţionat de către directorul R., să fie atent la sigilarea autocamionului, acesta a revenit în cabina cântarului unde şi-a luat bagajul şi a părăsit postul de pază care-i fusese încredinţat, motivând că a sunat în acest sens pe şeful său ierarhic (directorul), fără să precizeze pe cine anume. S-a mai susţinut că la data de 20 octombrie 2012 i-au fost încredinţate contestatorului programările pentru perioada următoare, printr-un serviciu de curierat rapid, deoarece acesta nu s-a mai prezentat la serviciu. 

Urmare a faptei contestatorului, la data de 22 octombrie 2012, s-a declanşat procedura disciplinară împotriva contestatorului, acesta fiind convocat la data de 26 octombrie 2012. Ca urmare a acestei convocări, petentul a comunicat telefonic că în perioada 25 -30 octombrie se află în concediu medical. După această perioadă, contestatorul nu s-a mai prezentat la serviciu, motiv pentru care a fost convocat din nou pentru data de 15 noiembrie 2012. Această a doua convocare, a fost expediată prin poştă, însă petentul nu a fost găsit la domiciliu de către factorul poştal şi nici nu s-a prezentat la oficiul poştal pentru a ridica corespondenţa, astfel plicul fiind restituit intimatei. 

Pe cale de consecinţă, comisia de cercetare disciplinară a întocmit Procesul verbal nr. **/15 noiembrie 2012, aplicând dispoziţiile art. 251 alin. (3) din Codul muncii, respectiv, sancţionarea fără efectuarea cercetării disciplinare, prin care a reţinut că petentul a săvârşit următoarele abateri: a încălcat consemnul general – părăsirea locului de muncă, lăsarea utilajelor şi instalaţiilor fără supraveghere şi a absentat nemotivat de la serviciu, încălcând astfel dispoziţiile Regulamentului intern, drept pentru care a propus sancţionarea acestuia cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. La cercetarea disciplinară s-au avut în vedere atât rapoartele informative cât şi declaraţiile colegilor de serviciu ai contestatorului. 

Pentru motivele arătate, conducerea unităţii a emis decizia de concediere nr. **1 din data de 12 decembrie 2012 privind desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă conform art. 61 lit. a) din Codul muncii, decizia fiind comunicată şi contestatorului. 

Cu privire la capătul de cerere a petentului privind obligarea societăţii intimate la plata unor sume cu titlu de daune morale şi materiale, aceasta a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil. 

În susţinerea apărării, intimata a depus în copie documentaţia care a stat la baza emiterii deciziei de concediere contestată, la filele 30 – 88, respectiv: contract individual de muncă, cerere de angajare din 10 februarie 2011, declaraţie din 10 februarie 2011, fişa postului, raport privind abaterea disciplinară nr. ** din 19 octombrie 2012, dovadă comunicare acte, declaraţia numitului C.G. din 22 octombrie 2012, decizia internă nr. ** din 22 octombrie 2012, convocator nr. ** din 22 octombrie 2012, dovezi expediere corespondenţă, proces verbal nr. ** din 26 octombrie 2012, certificat de concediu medical nr. ** din 26 octombrie 2012, convocator nr. ** din 7 noiembrie 2012, confirmare de primire, plic corespondenţă, proces verbal nr. ** din 15 noiembrie 2012, rapoarte informative din 18 octombrie 2012, raport privind abaterea disciplinară nr. ** din 25 octombrie 2012, rapoarte informative din 25 octombrie 2012, 31 octombrie 2012, 1 noiembrie 2012, 2 noiembrie 2012, 2/3 noiembrie 2012 şi 5 noiembrie 2012, rapoarte privind abaterea disciplinară nr. ** din 2 noiembrie 2012, ** din 5 noiembrie 2012, ** din 7 noiembrie 201, ** din 9 noiembrie 2012 şi ** din 12 noiembrie 2012, organizarea serviciului de pază în zilele de 1 noiembrie 2012, 2 noiembrie 2012, 5 noiembrie 2012, 6 noiembrie 2012, 9 noiembrie 2012, 10 noiembrie 2012 şi 14 noiembrie 2012, decizie de concediere disciplinară nr. ** din 12 decembrie 2012, extras regulament intern, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. 40 din 7 mai 2007, practică judiciară. 

La termenul din 16 mai 2013, contestatorul a depus la dosar copia adeverinţei nr. 271 din 12 decembrie 2012 emisă de unitate, referitor la locurile de muncă şi a arătat că înţelege să solicite obligarea intimatei la plata drepturilor salariale pentru perioada 15 noiembrie 2012 – 12 decembrie 2012 (data emiterii deciziei de concediere), perioadă în care nu a mai fost programat să efectueze serviciul de tură şi, în aceste condiţii, nici nu a mai fost plătit, precum şi plata drepturilor salariale începând cu data de 12 decembrie 2012 până la reintegrare. 

Ulterior, intimata a depus în copie Tabelul nominal cu angajaţii din tura din seara zilei de 18/19 octombrie 2012 precum şi Fişa de evaluare a agenţilor din acea tură, Registru de acces autovehicule din postul 5 poarta 2 a obiectivului A. din ziua de 18 octombrie 2012, precum şi o serie de alte înscrisuri. 

Prin Încheierea de şedinţă din 16 mai 2013, instanţa a solicitat intimatei să depună la dosarul cauzei procesul – verbal de predare a turei din 18 octombrie 2012, însă aceasta nu s-a conformat solicitării instanţei. 

Părţile procesuale au formulat concluzii scrise. 

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, celelalte probe solicitate fiind respinse, motivat, prin Încheierea de şedinţă din 16 mai 2013. 

Analizând actele şi lucrările dosarului, faţă de toate susţinerile părţilor, Tribunalul a reţinut următoarele: 

Prin Decizia nr. **/12 decembrie 2012, intimata a dispus desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului, în conformitate cu prevederile art. 61 lit. „a” din Codul muncii, coroborat cu 248 alin. 1 lit. „e” din Codul muncii, reţinându-se în sarcina petentului, încălcarea unor obligaţii stabilite prin Regulamentul de ordine interioară, respectiv, părăsirea locului de muncă în tura din 18/19 octombrie 2012, fără a aduce la cunoştinţă şefului ierarhic superior şi a avea aprobare în acest sens, precum şi pentru că din data 01 noiembrie 2012 nu s-a mai prezentat la serviciu, acumulând astfel absenţe nemotivate. 

Din probatoriul administrat, cu privire la abaterea săvârşită de contestator, adusă la cunoştinţă prin Raportul înregistrat sub numărul ** din 19 octombrie 2012 de către Inspectorul de securitate H.R., aceea că în data de 18 octombrie 2012 petentul s-a prezentat la serviciu, la postul 05 poarta 2 auto, obiectivul A.R. în jurul orei 18.30, a fost instruit de agentul L.D. asupra modului de lucru din acest post, cu privire la programul de cântărire, a prezentării postului şi a-i pune la dispoziţie documentele postului, contestatorul după un anumit timp a părăsit postul, afirmând că a anunţat conducerea despre acest fapt, nespecificând pe cine anume a înştiinţat de părăsirea postului. pag. 2 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

Decizia nr. 211 din 12-feb-2014 

Instanţa a reţinut că, prin adresa nr. **/22 octombrie 2012 contestatorul a fost convocat în data de 26 octombrie 2012, în vederea cercetării disciplinare pentru abaterea săvârşită în tura 18/19 octombrie 2012, iar potrivit certificatului medical seria CCMAE nr. ** petentul s-a aflat în incapacitate de muncă în perioada 25-31 octombrie 2012, astfel că intimata, prin adresa nr. **/7 noiembrie 2012 a convocat din nou pe contestator pentru data de 15 noiembrie 2012, însă nu s-a făcut dovada confirmării de primire a acestei convocări de către contestator. 

Mai mult decât atât, potrivit deciziei contestate petentul a fost sancţionat şi pentru absenţe nemotivate, începând cu data de 1 noiembrie 2012, abatere supusă analizei comisiei de cercetare disciplinară, dar faţă de care intimata nu a făcut dovada convocării contestatorului în acest sens. 

Convocarea salariatului poate fi făcută prin orice mijloc de comunicare care asigură transmiterea şi confirmarea primirii acesteia. Astfel, comunicarea poate fi făcută prin înmânarea ei salariatului, prin curier, executor judecătoresc etc. 

Câtă vreme salariatului nu i se aduce la cunoştinţă că în privinţa sa a fost declanşată cercetarea disciplinară şi în concret abaterea disciplinară care i se impută, neprezentarea salariatului la cercetarea disciplinară nu îndreptăţeşte angajatorul să aplice sancţiunea fără efectuarea cercetării, angajatul fiind privat de dreptul de apărare. 

Înscrisul depus de intimată la termenul din 13 iunie 2013, reprezentând Completarea la convocatorul nr. **/7 noiembrie 2012 prin care îl înştiinţează că se va analiza şi abaterea sa privind acumularea de 3 absenţe nemotivate consecutive, respectiv 01, 02, şi 06 noiembrie 2012, nu a fost reţinut de instanţă, întrucât nu s-a făcut dovada confirmării primirii acestei convocări de către contestator. 

Potrivit dispoziţiilor art. 251 alin. (1) din Codul muncii, „Sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.” 

Faţă de aceste considerente, tribunalul a constatat că decizia atacată este lovită de nulitate absolută, prin încălcarea de către intimată a prevederilor mai sus arătate. 

Analizând pe fond abaterea săvârşită de petent în data de 18 octombrie 2012 şi reţinută de comisia de cercetare disciplinară în Procesul verbal nr. **/15 noiembrie 2012, în baza căruia a fost emisă decizia contestată, s-a apreciat că măsura este vădit nelegală faţă de dispoziţiile imperative ale art. 41 din Codul muncii. 

Astfel, potrivit adeverinţei. ** din 12 decembrie 2012 emisă de unitate, iniţial contestatorul a fost angajat în funcţia de agent de securitate, aşa cum reiese din contractul individual de muncă nr. **/18 februarie 2011, iar ulterior, prin Actul adiţional nr. 1 la acest contract, din data de 1 noiembrie 2011, i-a fost modificată funcţia şi salariul, fiind încadrat Şef de tură. 

Or, potrivit probatorului administrat din care reiese instruirea făcută în data de 18 octombrie 2012 pentru funcţia pe care urma să o ocupe din aceea dată, precum şi a programărilor de serviciu pentru perioada 15 noiembrie 2012 – 12 decembrie 2012, depuse la dosar de intimată şi comunicate contestatorului, reiese că acesta a fost programat pe funcţia de agent de securitate şi nu cea de şef de tură, potrivit încadrării sale legale. 

Astfel, măsura dispusă prin instruirea contestatorului în vederea desfăşurării atribuţiilor de agent de securitate, funcţie inferioară celei deţinute, respectiv cea de şef de tură reprezintă o modificare unilaterală a contractului individual de muncă în ceea ce priveşte elementele esenţiale ale contractului, respectiv locul şi felul muncii, condiţiile de muncă şi salariul. Cum această modificare s-a făcut fără acordul salariatului, încalcă dispoziţiile imperative ale art. 41 din Codul muncii, având drept consecinţă anularea măsurilor luate de angajator. 

Aceasta, cu atât mai mult cu cât în cauză nu s-au produs de către intimată dovezi privind existenta consimţământului reclamantului cu privire la această modificare a felului muncii acestuia şi nu suntem în prezenţa cazurilor speciale prevăzute de art. 48 din Codul muncii, când angajatorul poate modifica temporar locul şi felul muncii, fără consimţământul salariatului. 

Faţă de considerentele expuse, instanţa a apreciat contestaţia ca fiind întemeiată, justificându-se admiterea sa, anularea dispoziţiei nr. **/12 decembrie 2012 emisă de intimată şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii dispoziţiei, cu obligarea achitării de către intimată tuturor drepturilor salariale de care ar fi beneficiat contestatorul până la data reintegrării. 

Capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata de daune morale şi materiale a fost găsit ca nefondat, întrucât nu s-a dovedit de către contestator că a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, aşa cum prevede art. 269 din Codul muncii. 

Împotriva acestei hotărâri, în termen, motivat şi legal scutit de plata taxelor judiciare de timbru a formulat recurs S.C. S.S.R. S.R.L. Bucureşti, cauza înregistrându-se pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. 6666/103/2012. 

Criticând soluţia de admitere a pretenţiei privitoare la anularea deciziei 7391/2012, la reintegrare şi la drepturile salariale cuvenite, recurenta a susţinut, în esenţă, nelegalitatea hotărârii prin prisma următoarelor aspecte: 

al aplicării greşite a art. 251 alin. (1) din Codul muncii. Astfel, s-a reţinut că pentru a doua convocare (cu adresa **/7 noiembrie 2012) nu a dovedit confirmarea de primire; ori, a probat expedierea sa, recomandat cu confirmare, la 8 noiembrie 2012 şi restituirea la 22 noiembrie 2012 ca urmare a neprezentării contestatorului pentru ridicare. De asemenea, deşi au existat probe privind refuzul contestatorului de a ridica convocatorul din 22 octombrie 2012, dată la care nu era în concediu medical, nu s-a făcut nici o referire la acest aspect. Mai mult, deşi s-a probat că după expirarea concediului medical – la 31 octombrie 2012 – contestatorul nu s-a mai prezentat la serviciu în mod nejustificat, determinând emiterea celui de-al doilea convocator la 7 noiembrie 2012, s-a reţinut greşit culpa sa în neîndeplinirea obligaţiilor procedurale specifice cercetării disciplinare. 

al încălcării prevederilor art. 247 şi art. 250 din Codul muncii, prin ignorarea gravităţii faptelor imputate, şi al neobservării respectării art. 41 din Codul muncii. Astfel, deşi a probat că prin intrarea în postul de pază pentru instruirea privitoare la atribuţiile acestui post, contestatorul a acceptat să desfăşoare activitatea de agent de securitate, se reţine totuşi încălcarea art. 41 din Codul muncii. De asemenea, deşi a probat că la 18 octombrie 2012, după o oră jumătate de la preluarea postului, contestatorul a părăsit obiectivul (postul de pază 05 din poarta 2 auto) fără să anunţe şi fără încuviinţarea superiorului său direct (Şeful de tură M.A.), iar apoi nu s-a mai prezentat la serviciu şi nu a mai realizat norma de muncă, încălcând astfel dispoziţiile Cap. XI pct. 1 lit. d25), pct. 3 lit. e) din Regulament, coroborat cu cele ale art. 39 alin. (2) lit. a), c) din Codul muncii şi ale pct. 2 „Responsabilităţi” Fişa Postului, gravitatea deosebită a acestor fapte a rămas nesancţionată. 

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. pr. civ. 

Legal citat intimatul contestator s-a prezentat personal, a formulat întâmpinare şi concluzii orale de respingere a recursului ca nefondat, susţinând că: 

recurentul nu a criticat reţinerea încălcării art. 41 din Codul muncii pentru absenţele nemotivate din luna noiembrie 2012, rămânând de pag. 3 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

verificat numai abaterea din 18 octombrie 2012. 

Decizia nr. 211 din 12-feb-2014 

Ori, această abatere nu a existat şi, oricum, nu putea atrage concedierea, faţă de absenţa consecinţelor şi de a antecedenţei disciplinare. 

angajatorul nu a probat că în plicul trimis era convocatorul pentru 15 noiembrie 2012, iar la 15 noiembrie 2012 nu avea nici confirmarea, nici infirmarea luării la cunoştinţă a convocatorului din moment ce la 22 noiembrie 2012 plicul era încă la Poştă; 

deşi era programat a lucra la poarta 2, nu a preluat postul pentru că a raportat Directorului abuzul schimbării într-un post inferior şi s-a dispus ca agentul L.D. să preia postul, el rămânând benevol să înveţe procedurile tehnice noi, pentru cazul când ar fi fost schimbat abuziv din funcţia de şef de tură. Prin urmare, când i s-a făcut rău (abia venise din concediu medical) nu a trebuit să raporteze plecarea, nelucrând în acel post. 

deşi a solicitat audierea ca martor a agentului M.A., ce ieşise din tura la poarta 02, s-a apreciat ca suficient procesul-verbal din 18 octombrie 2012. 

intrarea sa pe o funcţie inferioară şi fără calificarea necesară putea fi realizată, conform art. 41 din Codul muncii, numai cu acceptul său şi cu o instruire prealabilă. 

La solicitarea instanţei de a se completa probatoriul cu dovada ieşirii din unitate o dată cu convocatorul **/7 noiembrie 2012 şi a completării sale, recurenta a înaintat, cu adresa de la fila 21 extras informatic registru intrări-ieşiri corespondenţă; totodată a susţinut că emiterea sa la 7 noiembrie 2012 a fost determinată de cele trei absenţe nemotivate al contestatorului (ultima din 6 noiembrie 2012) ce-i dădeau dreptul a demara procedura disciplinară. 

Intimatul contestator nu a contestat aceste relaţii, lăsându-le la aprecierea instanţei. 

Examinând recursul în raport de motivele invocate, de actele şi lucrările dosarului, precum şi faţă de dispoziţiile art. 304, art. 3041, art. 312 C. pr. civ., Curtea a constatat următoarele: 

Criticile recurentei vizează toate abaterile reţinute prin Decizia de concediere **/12 decembrie 2012, şi nu numai fapta din 18 octombrie 2012 (cum a pretins intimatul contestator); în acest sens stau nu numai referirile recurentei la art. 3041 C. pr. civ. (text potrivit căruia „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele”), ci şi criticile privitoare la aplicarea art. 41 din Codul muncii, la gravitatea neprezentării la serviciu cu consecinţa nerealizării normei de muncă, precum şi precizările din 7 februarie 2014 privitoare la modul de cercetare pentru cele trei absenţe nejustificate. 

Drept consecinţă, legalitatea sentinţei trebuie examinată prin prisma tuturor criticilor la argumentele tribunalului, pornind de la acestea din urmă. 

1. Astfel, în primul rând, s-a reţinut că pentru abaterile imputate nu s-a probat confirmarea de primire a convocatorului la cercetarea disciplinară de către contestator, încălcându-se astfel, prevederea imperativă a art. 251 alin. (1) din Codul muncii [„Sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile”]. 

Această concluzie este însă greşită întrucât nu au fost valorificate şi prevederile art. 252 alin. (2) din Codul muncii, text potrivit căruia, angajatorul, în vederea cercetării disciplinare, nu are ca obligaţie decât convocarea salariatului în scris de către persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Această obligaţie este o garanţie a protejării dreptului angajatului de a cunoaşte despre cercetarea sa disciplinară şi, implicit, de a-şi putea exercita dreptul la apărare. 

Iar această obligaţie a fost îndeplinită de recurentă prin emiterea cu adreselor nr. **/22 octombrie 2012, nr. **/7 noiembrie 2012 şi a completării la convocatorul **/7 noiembrie 2012, înaintate recomandat intimatului contestator la 23 octombrie 2012 şi 8 noiembrie 2012. 

Absenţa unei dovezi de confirmare a primirii de către contestator a convocatorului la cercetarea prealabilă disciplinară, nu atrage prin ea însăşi sancţiunea nulităţii deciziei de concediere, legea sancţionând doar reaua-credinţă a angajatorului manifestată fie prin neinformarea angajatului despre cercetare, fie în informarea sa deficitară (Ex. – la o altă adresă greşită, fără prezentarea faptelor cercetate ca abateri, fără indicarea orei, locului întrevederii ori în ziua cercetării, astfel încât dreptul la apărare să devină formal). 

Ori, în cauză, s-a probat că angajatorul a respectat toate obligaţiile amintite, expediind în timp util convocatorul. 

Faptul că destinatarul (recte contestatorul din cauză) a refuzat a primi primul convocator (pe plicul căruia se menţiona obiectul înscrisului), iar la cel de-al doilea lipsea de la domiciliu (avizare din 12 noiembrie 2012) şi nici nu s-a prezentat până la 22 noiembrie 2012 (data expirării perioadei de păstrare la Oficiul Poştal a recomandatei) pentru ridicarea corespondenţei, nu poate fi opusă, ca apărare legală recurentei pârâtei întrucât, în primul rând, aşa cum s-a arătat şi prevede şi art. 8 alin. (1) din Codul muncii, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credinţă, partea neputând invoca vătămarea cauzată de propria culpă, iar în al doilea rând, o astfel de situaţie nu a fost reglementată prin textul amintit (dacă legiuitorul ar fi dorit să creeze o excepţie de la regula generală, ar fi edictat-o). 

Curtea ţine să observe şi că intimatul contestator cunoştea despre cercetare, întrucât la 26 octombrie 2012 a informat telefonic Comisia de Cercetare că este în concediu medical din 25 noiembrie 2012 până la 31 octombrie 2012 – aspect necontestat. 

Totodată, faţă de apărarea intimatului din recurs cum la 15 noiembrie 2012 Comisia nu putea proceda la cercetarea sa în absenţa confirmării primirii recomandatei din 7 noiembrie, restituită la 22 noiembrie 2012, trebuie arătat că nu va fi primită de Curte întrucât legea nu vorbeşte de confirmare de primire, ci de scrisoare recomandată [art. 252 alin. (4) din Codul muncii „Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta”). 

Prin urmare, cum scopul enunţat fusese atins, Comisia putea, în temeiul art. 251 alin. (3) din Codul muncii (Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile), să păşească la cercetare în absenţa nejustificată a celui cercetat. 

În consecinţă, primul motiv de nelegalitate reţinut de tribunal trebuie înlăturat ca nefiind susţinut normativ. 

2. În al doilea rând, pe fond, s-a reţinut că de către tribunal că sancţiunea contestată, dispusă pentru abaterea săvârşită la 18 octombrie 2012, este vădit nelegală faţă de dispoziţiile art. 41 din Codul muncii, întrucât i s-a modificat unilateral funcţia şi felul muncii, fără consimţământul angajatului. 

Această constatare, deşi aptă a atrage nulitatea măsurii modificării contractului individual de muncă, nu putea produce efectele anulării pag. 4 7/26/2022 : office@avocatvasilebruma.ro

deciziei **/12 decembrie 2012, întrucât: 

Decizia nr. 211 din 12-feb-2014 

sancţiunea a fost aplicată pentru mai multe abateri, prima constituind-o părăsirea neautorizată a postului în seara zilei de 18 octombrie 2012, iar următoarea fiind absenţa nejustificată de la locul de muncă între 1-6 noiembrie 2012; 

părăsirea postului la 18 octombrie 2012 a fost, declarativ, justificată de o stare de rău (boală) şi nu de schimbarea abuzivă a funcţiei ori a felului muncii (dacă aceasta ar fi fost cauza reală, nu se justifică de ce nu a fost raportată şefului de tură ce a controlat postul la ora 18.30 sau măcar Inspectorului de Securitate ca superior ierarhic direct, ori care a fost motivul neprobării plângerii adresate Directorului – cum s-a pretins pentru prima dată în recurs). Chiar şi în situaţia în care ar fi fost reală schimbarea unilaterală a funcţiei/felului muncii, contestatorul nu era îndreptăţit a părăsi în semn de frondă postul, ci avea deschisă posibilitatea legală de a contesta măsura abuzivă (după caz, art. 17, art. 266 din Codul muncii). 

Oricum, susţinerea modificării abuzive a felului muncii (pentru postul 5, poarta 2 auto) nu a fost probată, din moment ce: 

sarcinile specifice funcţiei de şef tură nu s-au dovedit a fi diferite de cele prevăzute în fişa postului agentului securitate însuşită de contestator prin semnătură. 

nu s-a dovedit că operaţiunile impuse de acest post nu erau compatibile cu responsabilităţile şi sarcinile fişei postului – sarcina probei revenindu-i de această dată. 

Chiar şi în situaţia în care s-ar fi acceptat că o astfel de modificare ar fi survenit, ea nu ar fi avut caracter abuziv, sancţionabil potrivit art. 41 coroborat cu art. 17 alin. (5) din Codul muncii, atât timp cât a existat asentimentul contestatorului, exteriorizat prin semnarea tabelului de instructaj la preluarea postului şi a fişei de control ca titular al postului cântar auto, poarta 2 – nu martorul L.D. (care apare la serviciu, dar doar pentru a-l asista pe contestator, nu invers cum a pretins contestatorul, menţiuni registru evidenţă acces autovehicule şi declaraţie L.D.). 

Drept urmare, fapta din 18 octombrie 2012 rămâne valabilă ca şi abatere, justificând luarea măsurii sancţionatorii. 

Referitor la cealaltă abatere imputată – constând în absenţa nejustificată de 3 ori consecutiv – se observă că nu a fost înlăturată explicit în motivarea tribunalului, iar referirea la schimbarea funcţiei prin raportare la programările de serviciu pentru perioada 15 noiembrie -12 decembrie 2012, nu putea constitui o argumentaţie implicită legală întrucât: 

planificarea respectivă este ulterioară perioadei în care s-au pontat absenţele (1 noiembrie 2012 tură zi, 2 noiembrie 2012 tură noapte, 6 noiembrie 2012 tură noapte); 

planificarea pentru perioada 1-6 noiembrie 2012 (inclusiv) i-a fost comunicată telefonic contestatorului, iar acesta nu a probat că ar fi fost contrară sarcinilor legale ale funcţiei sale; 

o conduită abuzivă, chiar şi ca replică la un alt abuz, nu poate fi ratificată judecătoreşte ca îndreptăţită, atât timp cât existau remedii normative eficiente pentru protecţia dreptului pretins a fi lezat (aşa cum s-a expus anterior). 

3. Asupra gravităţii faptelor şi a relevanţei acestui fapt asupra individualizării sancţiunii (potrivit art. 250 din Codul muncii), instanţa de fond nu a fost chemată a. 

Abia în recurs s-au purtat astfel de discuţii de către ambele părţi; şi cum, în recursul angajatorului, prin aplicarea adagiului cine poate mai mult, poate şi mai puţin, şi cu respectarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac (art. 316 cu referire la art. 296 teza II C. pr. civ.) – faţă de soluţia dispusă în primă instanţă -, se poate verifica aplicarea prevederilor art. 250 din Codul muncii („Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele: a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită; b) gradul de vinovăţie a salariatului; c) consecinţele abaterii disciplinare; d) comportarea generală în serviciu a salariatului; e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta”) la situaţia de fapt, se va da curs acestei obligaţii. 

Iar în acest demers, se constată că: 

faptele imputate subzistă şi sunt abateri disciplinare potrivit Cap. XI pct. 1 lit. d-25 şi pct. 3-3 din ROI; 

săvârşirea abaterilor s-a realizat cu ştiinţă şi nejustificat din punct de vedere legal, ca o sfidare continuă la adresa angajatorului şi fără conştientizarea consecinţelor asupra activităţii acestei entităţi şi, mai cu seamă, asupra colegilor ce au trebuit să acopere şi turele sale; 

periculozitatea atitudinii de părăsire a postului de pază şi de neprezentare la serviciu este intrinsecă acestor acte şi nu de rezultat – aşa cum e reglementat şi în ROI, fiind şi sporită faţă de natura activităţii impuse de postul ocupat de contestator ce presupunea nu numai atenţie şi strădanie continuă, ci şi responsabilitate (vezi extras ROI depus de contestator la fond), de precedentul negativ creat în colectiv şi de poziţia adoptată atât în ziua primului incident, cât şi ulterior până în prezent (de a nu coopera, de a nu conştientiza gravitatea actelor şi de a nu şi le asuma); 

În acest context, ţinând cont că şi de faptul că doar cea de-a doua faptă este suficientă pentru concediere conform Regulamentului însuşit de contestator cu declaraţia din 10 februarie 2011, absenţa antecedenţei nu poate justifica reindividualizarea sancţiunii. 

Faţă de toate cele expuse, reţinând că sunt întemeiate criticile de aplicare greşită a legii, recursul a fost admis, iar sentinţa modificată în parte, în sensul respingerii în tot a contestaţiei. 

Sursa: Monitorul Jurisprudenţei