Efectele divorțului

Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

Efectele divorțului cu privire la regimul matrimonial

Încetarea regimului matrimonial

În cazul divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ.

Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.

Prevederile acestui articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul divorţului prevăzut la art. 375.

„În situaţia în care căsătoria încetează prin divorţ, de principiu, regimul matrimonial ia sfârşit între soţi la momentul introducerii acţiunii de divorţ. Ca atare, încetarea regimului matrimonial are loc anterior datei desfacerii căsătoriei. În privinţa terţilor, regimul matrimonial încetează la data la care s-au îndeplinit formalităţile de publicitate prevăzute de lege pentru adoptarea regimului matrimonial” (M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 191).

„Prin excepţie, atunci când divorţul se întemeiază pe acordul soţilor, indiferent dacă divorţul se pronunţă de instanţa de judecată, de notarul public sau de ofiţerul de stare civilă, ambii soţi sau oricare dintre aceştia pot solicita autorităţii competente (care, după caz, poate fi instanţa de judecată, notarul public sau ofiţerul de stare civilă, în funcţie de organul căruia i se adresează cererea de divorţ) să constate că regimul matrimonial a încetat nu de la data promovării cererii de divorţ, ci din momentul separaţiei în fapt a soţilor.

Bunuri comune ale soţilor. Bunuri proprii. Dobândire după desfacerea căsătoriei cu sume primite de la celălalt soţ. Dispoziţiile legii prin care se instituie regimul comunităţii în raporturile patrimoniale dintre soţi nu pot fi extinse şi la situaţia în care bunul a fost dobândit numai de unul dintre soţi, după desfacerea căsătoriei, însă cu bani proveniţi şi de la celălalt soţ. În acest caz, bunul dobândit după căsătorie de unul dintre soţi constituie bun propriu al soţului care l-a achiziţionat, iar dacă se face dovada că suma de bani a provenit de la celălalt soţ şi i-a fost remisă în timpul căsătoriei, soţul care a dat suma respectivă nu are decât un drept de creanţă”

Actele încheiate în frauda celuilalt soţ

Actele menţionate la art. 346 alin. (2), precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ.

Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

„Art. 346 alin. (2) NCC dă dreptul oricărui soţ de a dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă îndeplinirii formalităţilor de publicitate. Asemenea acte, precum şi cele din care rezultă obligaţii în sarcina comunităţii de bunuri, dacă sunt încheiate de unul dintre soţi după momentul promovării acţiunii de divorţ, sunt lovite de nulitate relativă, dacă s-au făcut în frauda celuilalt soţ. Ca atare, simpla încheiere a unui asemenea act nu face să se prezume frauda celuilalt soţ, ci aceasta trebuie dovedită de soţul care pretinde vătămarea intereselor sale.”

„Pentru a interveni sancţiunea nulităţii relative sunt necesare următoarele cerinţe, care trebuie îndeplinite cumulativ: a) unul dintre soţi să încheie un act cu privire la bunurile mobile comune, a căror înstrăinare nu este supusă îndeplinirii formalităţilor de publicitate ori un act din care rezultă obligaţii în sarcina comunităţii de bunuri (spre exemplu, grevarea cu drepturi reale a unui bun imobil comun); b) actul privitor la bunurile comune să fie unul cu titlu oneros; c) momentul încheierii să se situeze în timp ulterior promovării acţiunii de divorţ, fără a avea relevanţă dacă aceasta a fost sau nu soluţionată în primă instanţă; d) actul să fie încheiat cu intenţia de fraudare a intereselor celuilalt soţ.

Reglementare. Chiar dacă regimul matrimonial a încetat la data introducerii cererii de divorţ sau, după caz, la data separaţiei în fapt a soţilor, soţii pot perfecta acte cu privire la bunurile comune sau din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, însă articolul analizat prevede că aceste acte sunt anulabile în situaţia în care au fost făcute în frauda celuilalt soţ.

Acţiunea în anulare. Soţul care nu a participat la încheierea actului poate formula acţiune în anulare, acţiune care va fi admisă doar dacă acesta va dovedi faptul că actul a fost încheiat în frauda sa.

Confirmare. Prescripţie. Actul fiind anulabil, el este însă susceptibil de confirmare expresă sau tacită. Acţiunea este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de trei ani, însă, în situaţia în care soţul interesat nu a formulat acţiunea în acest termen general, el poate totuşi invoca nulitatea relativă a contractului şi după expirarea acestui termen, pe cale de excepţie (quae temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum).”

Efectele divorțului – Opozabilitatea faţă de terţi

Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după caz, certificatul de divorţ prevăzut la art. 375 sunt opozabile faţă de terţi, în condiţiile legii.

Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv în cazul prevăzut la art. 375.

„Faţă de terţi divorţul produce efecte din momentul la care se face menţiune despre divorţ pe marginea actului de căsătorie.

În cazul în care divorţul se dispune de ofiţerul de stare civilă, acesta are obligaţia ca, după emiterea certificatului de divorţ, să facă menţiune despre desfacerea căsătoriei în actul de căsătorie, conform art. 377 alin. (1) NCC.

Dacă desfacerea căsătoriei este dispusă de notarul public, acesta, după emiterea certificatului de divorţ, trimite, potrivit art. 377 alin. (3) NCC, o copie certificată la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria sau, după caz, la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor unde s-a încheiat căsătoria, pentru a se menţiona în actul de căsătorie faptul încetării căsătoriei prin divorţ.

Dacă divorţul se pronunţă de instanţa de judecată, potrivit art. 619 alin. (6) C. proc. civ., nou introdus prin Legea nr. 71/2011, aceasta are obligaţia comunicării hotărârii de divorţ la serviciul de stare civilă unde s-a încheiat căsătoria, la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi la oficiul naţional al registrului comerţului (în situaţia când unul dintre soţi este profesionist). Comunicarea se face din oficiu, ea constituind o obligaţie a instanţei la care a rămas irevocabilă (definitivă, în concepţia noului Cod de procedură civilă) hotărârea de divorţ. Aceasta poate fi prima instanţă (judecătoria), atunci când aceasta adoptă hotărâri irevocabile (este vorba de divorţul pronunţat în condiţiile art. 613¹ şi art. 613^1a C. proc. civ. sau de divorţul pronunţat pe calea dreptului comun sau întemeiat pe starea de sănătate a reclamantului, dacă hotărârea de divorţ nu este atacată de vreunul dintre soţi); tribunalul (în cazul în care acesta soluţionează apelul declarat, iar decizia instanţei de apel nu este atacată); curtea de apel (învestită cu judecarea recursului declarat).

Opozabilitate. Efectul de bumerang are loc şi în ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi a divorţului. Dacă li se aduce la cunoştinţă terţelor persoane existenţa regimului matrimonial sub care sunt căsătoriţi soţii, tot astfel este imperios să li se facă opozabil faptul că soţii au divorţat şi că regimul lor matrimonial a încetat.
Aşa cum putem observa, primul alineat al articolului examinat stipulează că hotărârea de divorţ şi, după caz, certificatul de divorţ, sunt opozabile faţă de terţi în condiţiile legii.

Publicitate. Pentru a face opozabilă terţilor încetarea regimului matrimonial sub care soţii au fost căsătoriţi, alineatul secund al textului legal examinat prevede că dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător. Aşadar, ofiţerul de stare civilă de la locul perfectării mariajului, după ce a primit hotărârea de divorţ, sau după ce a emis certificatul de divorţ ori după ce a primit copia certificată de pe certificatul de divorţ eliberat de un notar public, va trimite, de îndată, o copie acestuia Registrului naţional notarial al regimurilor matrimoniale. În situaţia în care soţii au bunuri comune imobile ori au calitatea de profesionişti în domeniul comerţului, hotărârea de divorţ sau, după caz, certificatul de divorţ vor trebui notate şi în cartea funciară şi se vor înscrie la registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate reglementate de lege. Încetarea regimului matrimonial, ca urmare a divorţului, nu va fi opozabilă terţilor decât după realizarea operaţiunilor de publicitate, exceptând cazul în care terţii au cunoscut divorţul pe altă cale”

Bibliografie:

Noul Cod Civil
AFRASINEI Madalina;colectiv, Noul Cod Civil comentat din 20-feb-2013, Hamangiu
TERZEA Viorel, Noul Cod Civil adnotat cu doctrina si jurisprudenta din 01-mar-2014, Universul Juridic
MOLOMAN Bogdan Dumitru;URECHE Lazar Ciprian, Noul Cod Civil. Cartea a II-a. Despre familie. Art. 258 534. Comentarii, explicatii si jurisprudenta din 01-ian-2016, Universul Juridic

Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi Efectele divorțului cu privire la regimul matrimonial Încetarea regimului matrimonial În cazul divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ. Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate […]

Reprezentarea părţilor în judecată

Postat pe de Avocat Antohe Dan

Reprezentarea părţilor în judecată

Formele reprezentării

Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară.

Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu vor sta în judecată prin reprezentant legal.

Părţile pot să stea în judecată printr-un reprezentant ales, în condiţiile legii, cu excepţia cazului în care legea impune prezenţa lor personală în faţa instanţei.

Când legea prevede sau când circumstanţele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în condiţiile art. 58 alin. (3), arătând în încheiere limitele şi durata reprezentării.

Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie.

Limitele reprezentării. Continuarea judecării procesului

Renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea pronunţată, încheierea unei tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative competente.

Actele procedurale de dispoziţie prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.

Lipsa dovezii calităţii de reprezentant

Când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.

Dispoziţii speciale privind reprezentarea convenţională

Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice

În faţa primei instanţe, în apel, precum şi în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor.

În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept.

În cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător.

Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice

Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.

Forma mandatului

Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedeşte prin înscris autentic.

În cazurile prevăzute la alin. (1), dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală, făcută în instanţă şi consemnată în încheierea de şedinţă, cu arătarea limitelor şi a duratei reprezentării.

Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic se dovedeşte prin înscris, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei.

Mandatul general

Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliu şi nici reşedinţă în ţară sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat.

Conţinutul mandatului

Mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte.

Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte. Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri.

Încetarea mandatului

Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.

Renunţarea la mandat şi revocarea mandatului

Renunţarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţa de judecată şi în prezenţa ei.
Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul imediat următor renunţării. Mandatarul nu poate renunţa la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac.

Reprezentarea părţilor în judecată Formele reprezentării Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară. Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu vor sta în judecată prin reprezentant legal. Părţile pot să stea în judecată printr-un reprezentant ales, în condiţiile legii, cu excepţia cazului în care legea […]