Cazuri-divort

Cazurile de divorţ

Motive de divorţ

Divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

„Spre deosebire de nulitatea căsătoriei, care sancţionează căsătoria încheiată cu nerespectarea cerinţelor de valabilitate anterioare sau concomitente celebrării acesteia, iar efectele sale se produc retroactiv – ex tunc, divorţul sancţionează o căsătorie încheiată în mod valabil, vătămată iremediabil din cauze ulterioare încheierii căsătoriei, iar efectele sale se produc numai pentru viitor – ex nunc.

În general, divorţul se pronunţă de instanţa de judecată. Din punct de vedere al competenţei materiale, aceasta revine, conform art. 607 C. proc. civ., judecătoriei, iar din punct de vedere al competenţei teritoriale, conform aceluiaşi articol, revine judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, dacă aceştia au avut un astfel de domiciliu. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia instanţei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul. Competenţa teritorială nu este una alternativă, ci ordinea prevăzută de art. 607 C. proc. civ. trebuie respectată.

Noţiune. Reglementare. Desfacerea căsătoriei – divorţul – este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate. Cu excepţia a două state, Filipine şi Vatican, care interzic divorţul, toate celelalte state ale lumii recunosc această formă de disoluţie a căsătoriei.
Divorţul, în societatea contemporană, joacă un rol extrem de important. Caracterul social al căsătoriei face ca voinţa soţilor să nu poată constitui prin ea însăşi un temei suficient pentru desfacerea mariajului, soarta căsătoriei neputând fi lăsată numai la aprecierea persoanelor care au încheiat-o797. Aşadar, manifestarea de voinţă a soţilor sau numai a unuia dintre ei se va finaliza cu disoluţia mariajului doar în cazul în care, organele abilitate vor constata că relaţiile între soţi au fost grav afectate şi ireparabile şi convieţuirea acestora este imposibilă.”

Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară

Condiţii

Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.
Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.

„În cazul în care de comun acord soţii consimt la încetarea căsătoriei, divorţul acestora poate fi pronunţat de instanţa de judecată prin acordul soţilor.

Raportat la dispoziţiile art. 373 NCC, divorţul prin acordul soţilor poate fi consensual „propriu-zis”, când are loc la cererea formulată de ambii soţi, sau consensual „imperfect”, când are loc la cererea unuia dintre soţi, acceptată de celălalt (cu privire la formele divorţului, a se vedea E. Florian, Desfacerea căsătoriei în reglementarea noului Cod civil, în Dreptul nr. 10/2011, p. 66).

Un astfel de divorţ nu este condiţionat de o anumită durată în timp a căsătoriei şi nici nu este supus condiţiei lipsei copiilor minori rezultaţi din căsătorie, spre deosebire de reglementarea anterioară, textul art. 38 C. fam., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010, prevăzând posibilitatea divorţului prin acordul soţilor numai dacă erau îndeplinite următoarele condiţii: a) dacă până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin 1 an de la data încheierii căsătoriei; la calculul termenului de 1 an nu se lua în considerare ziua încheierii căsătoriei, dar se lua în calcul ziua de împlinire a termenului; b) nu existau copii minori rezultaţi din căsătorie; copiii trebuiau să existe la data formulării cererii de divorţ.

„În cazul procesului de divorţ prin acord instanţa este sesizată şi poate fi sesizată legal doar printr-un acord de voinţă, al ambilor soţi. […] Acest acord de voinţă al soţilor exprimat în înscrisul procesual al acţiunii în justiţie trebuie analizat dintr-o dublă perspectivă, şi anume; din perspectiva dreptului material al familiei şi din perspectiva dreptului procesual civil. Considerăm că din perspectiva dreptului familiei ne aflăm în faţa unui act juridic unilateral, deci irevocabil, al fiecăruia dintre soţi, prin care fiecare îşi exprimă irevocabil voinţa de a divorţa. Din perspectiva dreptului procesual ne aflăm în faţa unui contract, a unei convenţii procesuale prin care cei doi soţi, părţi în procesul civil, îşi exprimă acordul de voinţă ca instanţa să fie sesizată cu soluţionarea desfacerii căsătoriei lor prin acord. Şi într-un caz, şi în altul, actul de voinţă considerăm că este obligatoriu pentru instanţă. Manifestarea unilaterală de voinţă a soţului de a divorţa este irevocabilă, ca orice act juridic unilateral, iar acordul dintre soţi cu privire la declanşarea procedurii de divorţ prin acord nu poate fi desfiinţat prin renunţarea doar a unuia dintre soţi la divorţul prin acord. Considerăm că şi în acest caz, al contractului procesual, se aplică principiul mutuus consensus, mutuus dissensus. Prin urmare, în cazul în care doar unul dintre soţi susţine la termenul acordat cererea de divorţ şi celălalt soţ se opune sau nu se prezintă, instanţa nu poate schimba temeiul juridic al acţiunii de divorţ din divorţ prin acord în divorţ de drept comun. Soluţia corectă ar fi aceea de respingere a acţiunii de divorţ, urmând ca, ulterior, soţul care insistă în desfacerea căsătoriei prin divorţ să dobândească calitatea de reclamant, indicând ca temei de drept divorţul de drept comun, fără a exista riscul invocării excepţiei de autoritate de lucru judecat” [Ligia Dănilă Cătuna, op. cit., p. 148].

Condiţii. Prin reliefarea alineatului prim al articolului supus analizei, se instituie practic o libertate absolută ca prerogativă a soţilor decişi să pună capăt mariajului, în sensul în care nu le sunt impuse anumite condiţii care să fie întrunite privind durata căsătoriei şi existenţa sau nu a copiilor concepuţi în timpul căsătoriei. Pe de altă parte, într-o atare situaţie, soţii nu sunt nici măcar îndrituiţi să invoce motivele care au condus la destrămarea vieţii de familie, întrucât instanţa de tutelă va verifica exclusiv intervenirea convenţiei soţilor.
Cu toate acestea, alineatul secund impune, totuşi, o limită acestei libertăţi absolute la care făceam referire în cele de mai sus, în sensul în care este stipulat, lipsit de echivoc, că soluţia admiterii desfacerii căsniciei prin acordul soţilor nu poate fi pronunţată în cazul în care a fost dispusă punerea sub interdicţie a unuia dintre soţi. Soluţia legiuitorului este firească, dacă ţinem seama de situaţia în care se află soţul pus sub interdicţie judecătorească, şi anume că acesta se află în imposibilitate de a-şi expune un punct de vedere obiectiv în ceea ce priveşte continuarea sau nu a vieţii sale de familie. Din punctul nostru de vedere, dacă s-ar aprecia contrariul, soţul aflat sub interdicţie judecătorească ar fi în postura de a-şi exprima un consimţământ viciat.”

Divorţul din culpă

Condiţii

În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.

În ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

„Conform normei analizate, coroborată cu prevederile art. 373 lit. b) şi c) NCC, divorţul din culpă poate fi dispus la cererea unuia dintre soţi în următoarele situaţii: a) atunci când raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, iar căsătoria nu mai poate continua, din cauza unor motive temeinice; b) atunci când soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin 2 ani.

În condiţiile în care noul Cod civil reglementează posibilitatea divorţului pe cale administrativă sau notarială, pe cale judiciară prin acordul soţilor, divorţul la cererea unuia dintre soţi, întemeiat pe culpa în desfacerea căsătoriei, rămâne o soluţie care credem că se va utiliza practic mai frecvent atunci când o căsătorie nu poate fi desfăcută prin celelalte modalităţi, cum ar fi, spre exemplu, în situaţia în care unul dintre soţi este dispărut sau refuză să consimtă la desfacerea căsătoriei. Desigur, calea desfacerii căsătoriei din culpă poate fi utilizată şi atunci când un soţ, convins că celălalt soţ poartă întreaga vină pentru destrămarea relaţiilor de căsătorie, doreşte să obţină satisfacţie morală, prin recunoaşterea oficială a responsabilităţii pentru degradarea relaţiilor dintre soţi.

Decizii ale Curţii Constituţionale

Constituţionalitatea art. 42 LPA. Art. 379 alin. (1) NCC, făcând trimitere la art. 373 lit. b), prevede expres în primele două teze necesitatea stabilirii culpei în vederea desfacerii căsătoriei, fie a culpei unuia dintre soţi, caz în care divorţul se pronunţă din vina sau împotriva acestuia, fie a culpei ambilor soţi, caz în care căsătoria este desfăcută cu această menţiune. Este preluată, astfel, o mai veche soluţie jurisprudenţială consacrată şi în art. 617 din Codul de procedură civilă. Soluţia este parţial diferită de cea clasică numai în situaţia în care o cerere de divorţ este întemeiată pe art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) NCC, iar din probele administrate rezultă exclusiv culpa reclamantului, dacă pârâtul nu a formulat, la rândul său, cerere de divorţ. În această situaţie sunt posibile două soluţii: reclamantul nu îşi asumă responsabilitatea pentru destrămarea căsătoriei şi cererea sa va fi respinsă sau reclamantul îşi asumă această responsabilitate şi căsătoria se desface din culpa sa exclusivă. În acest din urmă caz (desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului) ne aflăm, aparent, în ipoteza încălcării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpă). În realitate, această prevedere nu este în dezacord cu principiul enunţat, atâta vreme cât Codul civil prevede o serie de norme care vor putea fi folosite de soţul inocent pentru sancţionarea soţului vinovat, chiar dacă acesta din urmă a formulat divorţul, respectiv: obţinerea despăgubirilor prevăzute de art. 388 NCC, obţinerea pensiei de întreţinere conform art. 389 NCC, obţinerea prestaţiei compensatorii în temeiul art. 390 NCC. […] Ca urmare a modificării art. 42 din Legea nr. 71/2011 prin Legea nr. 60/2012, nu se mai face nicio menţiune cu privire la cererile de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, se prevede însă că instanţa de judecată poate dispune divorţul în temeiul art. 379 alin. (1) NCC, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) NCC, din culpa unuia dintre soţi, dacă instanţa stabileşte culpa soţului pârât în destrămarea căsătoriei şi fără a se mai distinge „în măsura în care motivele de divorţ subzistau şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil”. În plus, se prevede că dispoziţiile art. 388 NCC privind acordarea de despăgubiri sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) NCC, numai dacă divorţul s-a pronunţat din culpa exclusivă a pârâtului. Curtea constată astfel că, în urma modificărilor operate prin Legea nr. 60/2012, sfera persoanelor din culpa cărora instanţa poate dispune divorţul, în temeiul art. 379 alin. (1) NCC, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) NCC, a fost restrânsă la cazul existenţei culpei pârâtului. Având în vedere atât modificările legislative menţionate, cât şi susţinerile autorului excepţiei (potrivit cărora posibilitatea desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului nu putea fi luată în considerare la momentul naşterii motivelor de divorţ, potrivit vechilor reglementări – Codul familiei –, prin aceasta textul de lege criticat fiind contrar dispoziţiilor constituţionale privind neretroactivitatea legii), Curtea constată că obiectul criticii nu mai subzistă [D.C.C. nr. 758 din 20 septembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 721 din 24 octombrie 2012].

Divorţul din culpă. Condiţii. Instanţa va avea ca temei de desfacere a căsătoriei art. 373 lit. b) NCC în ipoteza în care, în urma probatoriului administrat în cauză, va delibera asupra culpei unice în deteriorarea raporturilor matrimoniale. În egală măsură, dacă optica judecătorului se va circumscrie direcţiei în concordanţă cu care dovezile administrate atestă culpa comună a soţilor, instanţa este îndrituită a pronunţa divorţul din culpa ambilor soţi, chiar în conjunctura în care cererea de divorţ a fost înaintată numai de unul dintre soţi. De asemenea, dacă se constată integralitatea vinei în sarcina petentului sunt incidente dispoziţiile art. 388 NCC referitoare la dreptul la despăgubiri.
Alineatul secund al articolului examinat instituie regula generală cu referire la art. 373 lit. c) NCC, în sensul în care, în majoritatea ipotezelor, divorţul este tranşat din vina exclusivă a soţului petent. Desigur, şi într-o atare situaţie, este reglementată o excepţie. Excepţia se referă la situaţia în care intimatul îşi expune poziţia în sensul încheierii convenţiei privitor la desfacerea căsătoriei. Dacă instanţa va fi învestită cu o speţă asemănătoare, aceasta este îndrituită a se pronunţa asupra solicitării de divorţ fără a face menţiune în sentinţa judecătorească despre culpa consorţilor.”

Continuarea acţiunii de divorţ

În situaţia prevăzută la art. 379 alin. (1), dacă soţul reclamant decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.
Acţiunea continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât.

„În ipoteza în care pe parcursul judecării cererii de divorţ intervine decesul reclamantului sau al pârâtului, ori al ambilor (fizic constatat sau declarat pe cale judecătorească), căsătoria încetează prin deces, conform art. 259 alin. (5) NCC, situaţie în care instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune închiderea dosarului, pronunţând o hotărâre irevocabilă (definitivă, în concepţia noului Cod de procedură civilă) în acest sens.

Prin excepţie de la această regulă, a închiderii dosarului în caz de deces, în situaţia în care cererea de divorţ se întemeiază pe dispoziţiile art. 373 lit. b) NCC, adică pe existenţa unor motive temeinice care fac ca raporturile dintre soţi să fie grav vătămate, iar căsătoria să nu poată continua (ceea ce înseamnă că divorţul poate fi solicitat fie din culpa unuia dintre soţi, fie din culpă comună), iar reclamantul decedează în cursul judecării cererii, moştenitorii acestuia au recunoscut dreptul de a continua acţiunea pornită de reclamant.

Decizii de speţă

Decesul unui soţ înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ. Recursul celuilalt soţ. Consecinţe. În cazul în care unul dintre soţi a încetat din viaţă după pronunţarea sentinţei de divorţ şi până la data introducerii recursului de către celălalt soţ împotriva acelei sentinţe, deci înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, căsătoria este desfăcută prin decesul soţului, iar nu prin divorţ. În această situaţie, recursul nu poate fi anulat ca netimbrat, deoarece nu se mai impune desfacerea căsătoriei prin divorţ, ci se impune admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul închiderii dosarului [TS, s. civ., dec. nr. 197/1982, în I. Mihuţă, Repertoriu IV, nr. 69, p. 29].

Aspecte introductive. Subiecţii cererii de divorţ. Aşa cum am mai expus, cererea de divorţ este actul procedural prin care unul dintre soţi învesteşte instanţa de judecată cu judecarea pricinii având ca obiect desfacerea căsătoriei dintre acesta şi soţul său978. Şi în materie de divorţ, la fel ca în cazul oricărei acţiuni civile, activitatea judiciară nu se poate declanşa din oficiu fără să existe o cerere în acest sens din partea persoanei interesate, potrivit principiului ne procedet iudex ex officio, nemo index sine aqctore. Această regulă este înscrisă în art. 192 alin. (1) NCPC, potrivit căruia oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente.
În conformitate cu prevederile art. 918 alin. (1) NCPC, acţiunea de divorţ aparţine numai soţilor, regulă ce conferă un caracter strict personal acţiunii.”

Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ

Condiţiile divorţului

În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

„Divorţul poate fi pronunţat, conform art. 373 lit. d) NCC raportat la art. 6131b C. proc. civ., şi la cererea unui soţ, atunci când starea sa de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Admisibilitatea cererii de divorţ pe acest temei este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: a) existenţa unei stări precare de sănătate a unuia dintre soţi, de natură fizică, organică, psihică; nu are relevanţă dacă boala de care suferă soţul s-a ivit anterior căsătoriei sau în timpul acesteia, dacă este sau nu o boală vindecabilă, dacă afectează sau nu discernământul; ceea ce este relevant este faptul că această boală există la momentul formulării cererii de divorţ, indiferent care ar fi natura sa, momentul de debut, efectele sale viitoare; b) o asemenea stare de sănătate precară (din cauza gravităţii sale, a severităţii formelor de manifestare) împiedică o continuare a căsătoriei; c) între starea de sănătate a soţului şi imposibilitatea continuării căsătoriei există o legătură de cauzalitate; d) cererea de divorţ este formulată de soţul a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Reglementare. Condiţii. În situaţia în care starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei, acesta poate cere desfacerea căsătoriei prin divorţ. Într-o astfel de situaţie, când cererea de divorţ se întemeiază pe starea de boală a reclamantului, care împiedică desfăşurarea normală a vieţii de familie, instanţa are obligaţia de a administra probe cu privire la existenţa bolii şi starea sănătăţii soţului bolnav.

Calitate procesuală activă. În temeiul art. 933 NCPC, „când divorţul este cerut pentru că starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei, instanţa va administra probe privind existenţa bolii şi starea sănătăţii soţului bolnav şi va pronunţa divorţul, potrivit Codului civil, fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei”. Trimiterea, în mod expres, la prevederile Noului Cod civil lasă să se înţeleagă că textul are în vedere ipoteza în care reclamant este soţul bolnav995, deşi, pe de altă parte, din redactarea foarte generică a textului se întrevede o anumită lipsă de claritate, de natură să conducă la o interpretare a textului în sensul în care distinge după cum soţul bolnav are calitatea procesuală activă sau pasivă996.”

Avocat Dan Antohe
Avocat Specializat in Divorturi

Bibliografie

1. comentariu publicat in lucrarea de AFRASINEI Madalina;colectiv, Noul Cod Civil comentat din 20-feb-2013, Hamangiu [-]
2. comentariu publicat in lucrarea de TERZEA Viorel, Noul Cod Civil adnotat cu doctrina si jurisprudenta din 01-mar-2014, Universul
3. comentariu publicat in lucrarea de MOLOMAN Bogdan Dumitru;URECHE Lazar Ciprian, Noul Cod Civil. Cartea a II-a. Despre familie. Art. 258 534. Comentarii, explicatii si jurisprudenta din 01-ian-2016, Universul Juridic

Motive de divorţ Divorţul poate avea loc: a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ; b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Aveti o intrebare?