Prestaţia compensatorie 

Condiții

În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.

Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani.

Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389.

Acest drept este recunoscut în favoarea soţului reclamant, atunci când divorţul se dispune din culpa exclusivă a soţului pârât. Aşadar, poate fi reclamant titularul acţiunii principale de divorţ, însă poate avea această calitate şi pârâtul din acţiunea principală de divorţ, titular al cererii reconvenţionale. Ca atare, pârâtul din acţiunea principală de divorţ, care formulează o cerere reconvenţională prin care solicită desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantului, dobândeşte calitatea de reclamant în acţiunea sa reconvenţională. Prin urmare, dacă acţiunea principală de divorţ este admisă şi, în consecinţă, se dispune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, reclamantul va putea beneficia de prestaţie compensatorie, dacă sunt îndeplinite cerinţele normei analizate. Tot astfel, dacă acţiunea principală de divorţ (întemeiată pe culpa exclusivă a pârâtului sau pe culpă comună) se respinge, însă se admite acţiunea reconvenţională a pârâtului (întemeiată pe culpa exclusivă a reclamantului) şi, în consecinţă, se dispune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, pârâtul (ca reclamant în acţiunea reconvenţională admisă) are calitate procesuală activă în acţiunea în plata prestaţiei compensatorii.

Înţelegerea şi explicarea dreptului, a conceptului şi a definiţiei sale nu poate face abstracţie de problematica valorilor sociale, de raportul de codeterminare dintre drept şi valorile unei societăţi. Din categoria valorilor sociale, valorile morale se găsesc în cea mai strânsă conexiune cu dreptul¹⁰⁴⁹.
Relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse şi necesare, încât ambele au esenţial acelaşi grad de adevăr şi aceeaşi valoare. În mod logic, atât moralei cât şi dreptului trebuie să li se atribuie acelaşi caracter de naturalitate şi relaţii vitale¹⁰⁵⁰.
În cazul în care presupunem prin absurd că dreptul este moral prin firea sa (or, dreptul nu este în orice circumstanţă moral), este lipsit de orice noimă ca, sub presiunea unei valori morale absolute, să înaintăm pretenţia ca dreptul să fie moral. Cu toate acestea, întrepătrunderea dintre drept şi morală este, adesea, mai mult decât evidentă. Din perspectiva noastră, această legătură strânsă între normele juridice pe de-o parte, şi regulile morale, pe de altă parte, este pregnantă şi în ipoteza aşa-numitei prestaţii compensatorii recunoscută în favoarea soţului reclamant, atunci când divorţul se dispune din culpa exclusivă a soţului pârât, noţiune pe care o vom analiza în cele ce urmează. În viziunea noastră, aspecte de ordin moral, cel puţin în aparenţă, (şi nu numai) au determinat reglementarea acestei instituţii şi în dreptul intern¹⁰⁵¹.

 Stabilirea prestaţiei compensatorii

Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.

La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele asemenea.

Prestaţia compensatorie nu poate fi solicitată la un alt moment decât odată cu desfacerea căsătoriei (fie odată cu cererea de divorţ, fie pe parcursul judecării acţiunii de divorţ în primă instanţă). Sancţiunea nerespectării acestei limite temporale este decăderea celui îndreptăţit din beneficiul acestui drept.

Prestaţia compensatorie se stabileşte de instanţa de judecată sesizată cu cererea de divorţ întemeiată pe culpa soţului pârât prin chiar hotărârea de divorţ.

La stabilirea cuantumului instanţa are în vedere criteriile enumerate enunţiativ, şi nu limitativ, de alin. (2) al normei analizate, şi anume: resursele soţului ce solicită acordarea prestaţiei compensatorii; mijloacele soţului pârât, din culpa căruia se desface căsătoria, existente la momentul divorţului; efectele prezente sau viitoare ale lichidării regimului matrimonial; împrejurări de natură să modifice starea materială a fiecărui soţ, să influenţeze partajul bunurilor comune ca: vârsta, starea de sănătate a soţilor, contribuţia prezentă şi viitoare la creşterea copiilor minori, pregătirea profesională a soţilor, posibilitatea fiecăruia de a presta activităţi aducătoare de venit, altele asemenea.

 Forma prestaţiei compensatorii

Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului.

Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată.

Renta şi uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii celui care solicită prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabileşte prin hotărârea de divorţ.

Norma reglementează forma sub care poate fi acordată prestaţia compensatorie. Astfel, aceasta poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale, care se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei, sau a unei rente viagere fixate într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată.

De asemenea, poate fi stabilită în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului. Soluţia dreptului de uzufruct constituit asupra unor bunuri ale celuilalt soţ, în loc de a deschide posibilitatea fiecărui soţ de a porni pe un drum propriu, de a-şi vedea fiecare de propria viaţă, de a se lăsa în pace unul pe celălalt, are neajunsul facilităţii creării unei legături juridice în baza dreptului de uzufruct, între nudul proprietar (unul dintre soţi) şi uzufructuar (celălalt soţ), de natură să genereze noi litigii între părţi legate de obligaţiile nudului proprietar sau ale uzufructuarului.

Garanţii

Instanţa, la cererea soţului creditor, îl poate obliga pe soţul debitor să constituie o garanţie reală sau să dea cauţiune pentru a asigura executarea rentei.

Atunci când prestaţia compensatorie este solicitată de soţul inocent sub forma rentei viagere sau pe perioadă limitată în timp, soţul beneficiar poate solicita instanţei obligarea debitorului la constituirea unei garanţii reale ori la darea unei cauţiuni pentru a asigura executarea rentei.

Desigur, constituirea acestei garanţii nu este obligatorie; instanţa, în funcţie de circumstanţele cauzei, poate aprecia dacă se impune sau nu constituirea garanţiei ori darea unei cauţiuni.

De regulă, aceste garanţii se impun atunci când se dovedeşte că debitorul nu are bunuri care să poată fi urmărite, în cazul în care nu şi-ar executa obligaţia sau urmărirea silită ar fi greu de realizat în viitor.
Legea de aplicare: Art. 39. (1) Dispoziţiile Codului civil privind divorţul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.

 Modificarea prestaţiei compensatorii

Instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului.

(2)În cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Prestaţia compensatorie, în cuantumul stabilit de instanţă prin hotărârea de divorţ, poate suferi modificări, după cum se schimbă resursele creditorului şi mijloacele debitorului. Ca atare, în funcţie de aceste elemente, cuantumul iniţial al prestaţiei compensatorii poate fi majorat sau diminuat.

Aşa cum rezultă din textul analizat, schimbarea cuantumului, în sensul majorării sau micşorării, intervine numai atunci când schimbările produse în privinţa mijloacelor debitorului şi/sau în privinţa resurselor creditorului au caracter semnificativ. Prin urmare, simpla modificare a situaţiei mijloacelor debitorului, a resurselor creditorului, temporar, fără a avea caracter semnificativ, nu justifică, în opinia noastră, modificarea cuantumului prestaţiei compensatorii.

Spre exemplu, concedierea creditorului sau a debitorului care determină pierderea venitului din muncă; pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a debitorului sau a creditorului cu consecinţe directe asupra veniturilor realizate din munca prestată; diminuarea veniturilor lunare sub valoarea venitului minim pe economie ori chiar peste această valoare, dacă diminuarea este substanţială prin raportare la venitul obţinut anterior măsurii reducerii, pot constitui elemente de natură să justifice modificarea prestaţiei compensatorii.

 Încetarea prestaţiei compensatorii

Prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Textul prevede expres şi limitativ situaţiile în care prestaţia compensatorie încetează. Astfel, prestaţia compensatorie încetează prin: a) decesul unuia dintre soţi; b) recăsătorirea soţului creditor; c) obţinerea de către soţul creditor a unor resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Prestaţia compensatorie are caracter intuitu personae, astfel că, în cazul morţii debitorului, obligaţia de plată nu trece asupra moştenitorilor, iar în cazul morţii creditorului, dreptul la acest beneficiu nu trece asupra moştenitorilor.

Încetarea prestaţiei compensatorii stabilite prin hotărâre judecătorească se constată tot de instanţa de tutelă sesizată de debitor, care trebuie să dovedească intervenirea uneia din împrejurările prevăzute de norma analizată, care îl îndreptăţesc să nu mai efectueze prestaţia impusă în sarcina sa.

Avocat Dan Antohe

Avocat Specializat in Divorturi

Bibliografie

1. comentariu publicat in lucrarea de AFRASINEI Madalina;colectiv, Noul Cod Civil comentat din 20-feb-2013, Hamangiu[-]
2. comentariu publicat in lucrarea de TERZEA Viorel, Noul Cod Civil adnotat cu doctrina si jurisprudenta din 01-mar-2014, Universul
3. extras Codul Civil